Social-democrația europeană după Judt
Cu puţin timp înainte să se stingă din viaţă, Tony Judt lucra febril la manuscrisul ultimei cărţi. Ţării îi merge prost. Un tratat despre nemulţumirea noastră a apărut recent în Germania şi stîrneşte, ca fiecare carte a cunoscutului istoric, deopotrivă admiraţie şi antipatie. Volumul e un soi de testament ideologic – dacă îmi este permisă această noţiune forţată –, un tablou (în tuşe uneori îngroşate) al situaţiei politice şi sociale din Europa şi State Unite după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ce rămîne din vechile clivaje? Care să fie viitorul euro-atlantic în noua eră? Care sînt transformările pe care le aduce globalizarea în studiul istoriei recente şi contemporane? Die Zeit îi consacră unuia dintre cei mai fini cunoscători americani ai problematicii europene un portret şi o recenzie a acestei ultimei cărţi.
Încă de la început, autorul se poziţionează: e social-democrat şi unul dintre cei care regretă dispariţia ideologiei social-democratice aşa cum o ştia, cîndva. „Statul providenţial a căzut, pe nedrept, în desuetitudine“ – spune Judt. De acolo, din America, a putut vedea mult mai bine ceea ce europenii, sau, mai bine-zis, elitele intelectuale din Europa n-au mai văzut: după experienţele catastrofale ale secolului trecut s-au căutat, vreme de decenii, baze noi pe care să se întemeieze societatea. „Social-democraţia“ şi „Statul-providenţă“ erau termenii-cheie ai acelor ani.
„Consensul social-democratic“ din secolul al XX-lea a produs cele mai vizibile progrese din istorie. Niciodată oamenii n-au avut atîtea şanse la un trai bun“ – notează Judt, citîndu-l pe Ralf Dahrendorf. Începînd cu anii ’80 au început să se arate şi limitele finanţării unei asemenea politici. Aşteptările mari au fost, în cele din urmă, contrazise de eşecul sistemului asistenţial. Pentru elite, momentul a reprezentat un motiv de îngrijorare, pentru mase a fost un prilej de revoltă. Însă asta nu explică lipsa de perspectivă a social-democraţilor de acum: una e să reflectezi asupra resurselor de finanţare ale unui sistem bun, cu totul altceva e să-ţi pierzi încrederea în sistemul în sine – spune Judt. „Capitularea gîndirii“ în faţa problemelor concrete, punctuale ale sistemului economic ar putea distruge „civilizaţia euro-atlantică“. Ce s-a întîmplat între timp şi cum s-au abandonat, pe parcurs, aceste idei fondatoare? Cînd spune că „ţării“ îi merge prost, istoricul se referă la mult mai mult decît creşterea inegalităţilor sociale sau la slăbirea sectorului public de cînd cu „revoluţiile ideologice“ centrate pe libertatea pieţelor. În diagnosticul pe care îl face societăţii contemporane, Judt menţionează inclusiv acuta incapacitate a societăţilor de a se exprima politic – există deci şi o dimensiune subiectivă a răului, care trece dincolo de datele obiective (statistice) invocate. Judt revizitează aici consideraţiile lui Edmund Burke despre Revoluţia Franceză. Burke, cel care spunea că orice societate care încearcă să distrugă resorturile statului se va dizolva în „praful individualităţii“. Privatizarea şi dereglementarea de azi sînt, pentru Judt, cauze ale îngustării perspectivei asupra societăţii pe care o înţelegem doar ca pe o colectivitate de întreprinderi sau întreprinzători pe o piaţă; politicul nu ar mai reprezenta azi decît proiectarea, în plan aspiraţional, al unor interese particulare. O asemenea perspectivă ar fi o ameninţare la adresa democraţiei şi, pînă la urmă, chiar şi la adresa libertăţii. „Am ajuns să nu mai ştim cum se vorbeşte despre aceste lucruri“ – spune istoricul. Încă înainte de primul război, lumea era deja în mare măsură globalizată, spune Judt. Însă acea globalizare şi-a găsit brusc sfîrşitul în timpul războiului. Acum este din nou globală şi situaţia e privită ca un dat, nu ca un fenomen. Istoria, spune Judt, ne învaţă că globalizarea e de fapt reversibilă. Cît priveşte teza cu privire la lipsa de relevanţă a statelor-naţiune şi a statelor suverane în general, Judt e, din nou, sceptic: pînă la urmă, nu tot statele au intervenit pentru a reduce haosul atunci cînd economia globală şi pieţele financiare au luat-o razna?
Pînă la urmă, diagnosticul se transformă în pledoarie, iar analiza – în propagandă. Şi de aici, construcţia începe să se fragilizeze. Încercînd să construiască pe fundaţia (şubredă) a socialismului din secolul trecut, Judt riscă să treacă drept un socialist post-utopic-dar-totuşi-utopic.
