Insula surîsului

 L-am văzut pe Nicolas Bouvier pentru prima şi ultima dată în 1997, la Fribourg, unde venise să ţină o conferinţă. N-avea cum să fie o simplă conferinţă, înţelesesem acest lucru cu o zi înainte, cînd îi răsfoisem, la bibliotecă, L’usage du monde. N-avea să fie deloc o conferinţă, mi-am dat seama cînd am intrat în amfiteatrul cel mare al universităţii fribourgheze şi am văzut pe catedră o sticlă de Bordeaux nedesfăcută, prin care treceau ultimele raze de soare din toamna aia. Pentru că la Fribourg, în mijlocul Elveţiei, plouă tot timpul, iar toamna ţine de la sfîrşitul lui august pînă aproape de St. Nicolas, patronul cantonului şi al catedralei medievale din centrul vechi al oraşului. La fel primăvara – plouă fără oprire, aşezat, ardeleneşte, de-ţi vine să-ţi iei cîmpii şi s-o tai dacă nu spre sudul însorit, măcar mai aproape, în Ticino. Sau, cel mai bine, acasă, la Bucureşti, unde chiar şi atunci cînd plouă, e şi soare şi praf şi mizerie şi toate celelalte.

Amfiteatrul era plin, lucru rar în cosmopolita universitate bilingvă, unde conferenţiau cu regularitate vedete academice ale momentului, de la Lévinas şi Paul Ricoeur la George Steiner sau Umberto Eco. Se ştia însă de ceva timp că Bouvier, cel mai important scriitor helvet în viaţă (pe atunci), autorul unor cărţi-cult (excelent traduse recent şi în româneşte de Emanoil Marcu, la Humanitas), era grav bolnav. Refuzase, din acest motiv, de cîteva ori invitaţia, ajunsese la Fribourg în cele din urmă, iar sala era cu totul neîncăpătoare, dar în stilul acela elveţian (ordonat, eficient şi aseptic) care previne, din pornire, haosul şi sufocarea. Locurile erau toate ocupate, iar pe lateralele sălii erau oameni aşezaţi pe jos, prelungind perfect semicercul rîndurilor de bănci, fără răsfrîngeri sau suprapuneri nedorite. Era ordinea pe care Bouvier a descoperit-o, cu admiraţie, la termitele din Ceylon, dar pe care o avea, sigur, şi el în sînge.

A intrat, evident, la 17,58, însoţit de oficialităţi, s-a aşezat la catedra înălţată, deasupra căreia era scris cu litere de-o şchioapă Défense de fumer, şi şi-a aprins o ţigară. A destupat sticla de vin cu un briceag-tirbuşon, şi-a turnat în paharul cu picior, a luat o gură şi a început să vorbească. Nu era, cu siguranţă, o conferinţă cum anunţau afişele care împînziseră universitatea, ci mai degrabă o confesiune despre viaţă, scris, albumul de fotografii pe care tocmai îl pregătea, muzică, din nou scrisul. Cînd l-am citit, mai tîrziu, pe Nicolas Bouvier, mi-am dat seama că – lucru rar la adevăraţii scriitori – vorbea cum scria, sau poate că atunci, într-una dintre ultimele sale apariţii publice, se întîmplase „să scrie“ sub ochii noştri, scoţînd rotocoale de fum în sala în care sigur nu se fumase de zeci de ani, şi sorbind rar din Bordeaux-ul Château Seguin.

N-aş putea să redau întocmai pagina inedită scrisă de Bouvier atunci, sub privirile noastre, dar paradoxurile, discreţia, umorul cu totul personal le-am regăsit nu demult în Peştele-scorpion, cea mai artistă şi mai autistă carte a sa, scrisă la 20 de ani după revenirea din Ceylon şi după cvasi-sinuciderea din acea „Insulă a surîsului“. La fel ca în jurnalul celor nouă luni în Ceylon, la Fribourg, în 1997, Bouvier vorbea despre singurul miracol pe care-l putem aştepta de la viaţă, de găsit tocmai în „uzură, în această erodare a vieţii... care ne înfricoşează, deşi n-ar trebui“. Vorbea despre „posibilitatea unei insule“ aşa cum nimeni n-a mai făcut-o după el, despre contradicţia de fond între scris şi exotism, despre transparenţa şi detaşarea la care trebuie să ajungi, ca scriitor, sau despre „propriul sicriu“ întîlnit în fiecare gară (reală sau imaginară), în care eul mic, blindat şi guraliv trebuie închis. „Înainte să scoţi un cuvînt, trebuie să devii umbră, ecou, boare, musafir în locul cel mai umil de la masă“ – spunea Bouvier, înconjurat de studenţi sau profesori care se pregăteau, încă de atunci, să scrie rafturi întregi despre cărţile lui. Cineva l-a întrebat, la sfîrşit, despre tatăl său, bibliotecar genevez, pe care l-a iubit cu înţelegere şi cu un fel de identificare distonantă, mărturisită şi în Peştele-scorpion, dar care apărea clar în vraja aruncată de Bouvier peste publicul fribourghez din acea seară de toamnă: „Cîndva, într-un moment din viaţa lui, o umilinţă despre care nu ştiu nimic l-a redus la tăcere. Cînd crede că o întîmplare merită povestită, e un povestitor fără egal. Îşi toarce povestea ca pe un fir; ascultătorii sînt năuciţi – şi aproape îşi reproşează – că s-au lăsat vrăjiţi de vorbele unui om atît de modest. Cel mai adesea preferă să se exprime prin aluzii complice, la limita tăcerii. Sau face cu ochiul, pe bune; încep să descopăr că tăcerea lui e ca o bombă plină de umor şi înţelepciune bonomă. Oricum, în ciuda cîtorva conflicte inevitabile, nu pot să nu-l consider una dintre fiinţele cele mai cumsecade din cîte-am întîlnit.“

Nicolas Bouvier semăna, în seara aceea, la Fribourg, cu Serge Gainsbourg, învăluit în fum de ţigară şi cîntînd, printre copii trişti, Je suis venu te dire que je m’en vais, cu mai multă grijă pentru ritmul, magia, frumuseţea din jur decît pentru călătoria pe care era, acum, obligat să o facă.