La zi în cultură

Portughezul Rui Zink este un autor obişnuit să ticluiască nu doar pagini de literatură, ci şi teatru stradal sau happening-uri. În Destinaţia turistică le „rezolvă“ însă pe toate dintr-un foc, imaginînd un colţ de lume – o „zonă“ – unde nimic nu se întîmplă, totul se joacă potrivit unei regii.

Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică.

Stîrneşte deja de ani buni controverse în mediile occidentale. În Rusia, povestea miliardarului liberal închis pentru delapidare e de mult clasată – fostul preşedinte şi patron al companiei Yukos Oil mai are de ispăşit încă cinci ani de pedeapsă şi riscă să se confrunte cu alte procese.

Curat sadism rubricard! Sînt nevoit, conform convenţiei, să scriu miercuri 23 noiembrie dimineaţa, tocmai cînd începe Tîrgul „Gaudeamus“, fără să fi pus încă pasul în „sacrul“ perimetru Romexpo. Iar articolul e menit să apară joi 1 decembrie, la cîteva zile după ce evenimentul se va fi încheiat, dar, logic, fără nici o referinţă la vreuna dintre întîmplările şi cărţile petrecute sau lansate acolo!

Cred că există un geniu al dialogului, al convorbirii armonioase ca un dans, al provocării-relaxării atent conduse într-o discuţie. Dincolo de tipologii şi simpatii, interviurile cu adevărat interesante trebuie să aibă cîte ceva din toate astea, altfel e doar un schimb de informaţii seci pe care ţi le poţi procura şi altfel.

Trecut prin pictură, meditaţie transcendentală, design interior, de mobilier şi de pagini Web, David Lynch n-avea cum să nu cadă pradă şi tentaţiei muzicale. Interesul pentru design sonor este evident în toate filmele sale, la fel de important ca muzica de pe coloanele sonore respective, însă e pentru prima dată cînd iese pe piaţă cu un produs muzical propriu.

În noul lui film, Pielea în care trăiesc, Almodóvar se inspiră dintr-un roman de Thierry Jonquet, Mygale, dar pe alocuri e ca şi cînd ar ecraniza mot à mot influentul eseu al feministei Laura Mulvey, Visual Pleasure and Narrative Cinema (1975), în care autoarea descrie tradiţia reprezentării corpului feminin în mainstream-ul occidental al artelor vizuale.

"M-am gîndit la acest lucru şi ştiu că trebuie să fii foarte atent la memorie, să faci distincţia între ce-ţi aminteşti singur şi ce ţi-au spus alţii despre tine. Îmi amintesc cum stăteam pe un covoraş înţepător de cocos, cu spatele gol, pe cînd aveam trei ani – simţindu-i consecinţele. "

Plasat în plin deceniu stalinist şi avînd ca protagonist un păpuşar, noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este, cu toată simbolistica aferentă, odiseea recuperării memoriei. Trimis de tatăl său înapoi în ţară în 1945, tînărul de douăzeci şi patru de ani Bruno Mate ajunge consilier la Teatrul de Păpuşi şi Marionete „Ţăndărică“ din Bucureşti.

M-au interesat întotdeauna romanele de debut, dar de data asta a contat şi jovialul text de prezentare a cărţii, semnat de Luiza Vasiliu. A contat, adică a făcut tot ce putea fi mai nimerit pentru Totul contează!. Mai departe, am văzut ce scria în carte şi, într-adevăr, debutul acestui american îţi cam suceşte minţile.

Una dintre cele mai cunoscute figuri ale noului val cinematografic românesc, Andi Vasluianu a jucat în Furia, Marilena de la P7, Hîrtia va fi albastră, California Dreamin’ (nesfîrşit), Cea mai fericită fată din lume, Periferic. Are rolul principal în pelicula ungară Bibliotheque Pascal şi în cea americană The Gambler.

Aflată în plin avînt economic şi în căutarea unei noi identităţi la nivel mondial, China încearcă acum marele salt (parcă acesta era termenul?!) în schimbarea mentalităţilor. Soft power – aşa s-ar numi strategia prin care Beijing încearcă să-şi creeze o imagine externă mai atractivă.

Moartea lui Liviu Ciulei m-a afectat într-un mod incredibil, fiind gata să scriu fără limită despre această minunată „plămadă a visurilor noastre“ de spectatori. Omul care mi-a dăruit cele mai frumoase amintiri din teatrul anilor ’80, Furtuna şi Azilul de noapte, în sala de la Icoanei, adevăratul Athanor al teatrului românesc.

De ce s-ar apuca o femeie să scrie romane? O întrebare suficient de tendenţioasă şi de incorectă politic ca să provoace răspunsuri dilematice, dar mai ales o întrebare mereu actuală, în ciuda răspunsurilor deja clasice sau a unor cărţi inovatoare în cele ale literaturii.

E foarte la îndemînă să-i iei, astăzi, peste picior pe Coldplay. Mai ales atunci cînd inevitabilul Chris Martin spune că proaspătul album Mylo Xyloto – numele e inspirat de o pictură a Fridei Kahlo – a fost influenţat (şi) de serialul de televiziune The Wire. Şi de mişcarea antinazistă Die Weiße Rose.

Pauline Kael scria odată că îi vine greu să decidă care dintre X şi Y (în loc de X şi Y, criticul dădea nume) e cea mai slabă actriţă a momentului, aşa că de fiecare dată optează pentru suspecta examinată cel mai recent. La rîndul meu, n-aş şti să-i numesc cu certitudine pe cei mai răi dintre cineaştii români ai momentului.

Debutat cu romanul Un zeu aproape muritor în 1982 şi autor al mai multor volume de povestiri, scriitorul „optzecist“ Mihai Măniuţiu este însă mai puţin cunoscut decît regizorul cu acelaşi nume. Cele două ipostaze artistice sînt însă complementare şi iniţiativa editurii clujene Bybliotek de a-i dedica o serie de autor merită toată atenţia.

Jean Mattern a debutat tîrziu, la 43 de ani, cu un roman micuţ şi bibilit, numit Băile Király. Cartea îţi impunea respect, avea o decenţă rafinată, un echilibru între sensibleria delicată şi drama neguroasă. Era vorba acolo de un traducător francez, Gabriel, care încearcă să-şi descopere singur rădăcinile şi identitatea (ceva mai est-europene).

"Muzica de cameră este sufletul muzicii clasice. O orchestră simfonică, de peste 100 de persoane, cîntă cu adevărat bine dacă, de fapt, cîntă cameral, ascultînd celelalte instrumente şi reacţionînd atent la reacţiile cele mai fine ale celorlalţi. Muzica de cameră este nucleul oricărei activităţi muzicale."

S-ar putea crede că tinerii educaţi ar putea constitui principala resursă pentru dezvoltarea pieţei de carte în format electronic. La cît sînt de tehnologizaţi, de gadgetizaţi, de conectaţi, de i-padizaţi, ar trebui să fie uşor să li se strecoare şi o bibliotecă pe unul dintre dispozitive. Ori e doar un clişeu, ori studenţii de la Universitatea Liberă din Berlin sînt prea conservatori.

În seara de joi, 3 noiembrie, am trăit cea mai cruntă umilire din viaţa mea de spectator. Iertaţi-mă, dar nu pot să nu-mi etalez public indignarea. Prea am aşteptat cu înfrigurare să văd D’ale carnavalului în viziunea lui Silviu Purcărete, cu Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, ca să mă las pradă aşa de uşor resemnării.

Pe The Tiger Lillies are mai mult sens să-i vezi în concert decît să-i asculţi acasă. Într-o anumită măsură afirmaţia e un truism, indiferent despre ce trupă sau gen muzical vorbim – contactul pe viu cu performanţa artistică are cîteva dimensiuni în plus faţă de audiţia de-acasă.

"Pentru mine Bookătăria s-a întors odată cu propunerea Stelei Lie de a aduna texte pentru un nou volum şi apoi s-a întors cu fiecare text primit de la contribuabili. S-a-ntors în doze mici şi asta m-a pregătit oarecum pentru preluarea cărţii de către o editură de-adevă, care-i va pecetlui adevărata întoarcere."

Scris şi regizat de un debutant numit J.C. Chandor, cu cheltuieli foarte mici pentru un film american mainstream, Panică pe Wall Street e o tentativă stimabilă de a dramatiza – pe înţelesul unui public cît mai larg, dar fără recurs la convenţiile genurilor cinematografice gustate în Multiplexuri – mecanismele care au generat actuala criză economică.

Am citit cartea de debut a Biancăi Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, ca pe un thriller de succes. Cînd vezi pe copertă şase amazoane interbelice şi citeşti subtitlul provocator (Proza feminină interbelică) te aştepţi mai degrabă la un thriller politic cu miză feministă. Nici vorbă însă de feminism.

Este muzicianul tunisian care a străpuns toate barierele dintre Est și Vest, oferindu-ne, prin muzica sa instrumentală bazată pe timbrul încîntător al oud-ului, prilejul de a asculta adierea Orientului. Anouar Brahem concertează în lumea întreagă de peste două decenii, iar pe 27 octombrie vine pentru a doua oară în România.

Am multe istorii mici care, pe măsură ce timpul trece, mi se pare că se autonomizează în raport cu propria mea viaţă, căpătînd contur propriu. Una dintre ele priveşte construirea unei mănăstiri la Zărneşti, undeva pe un platou al Pietrei Craiului. E loc considerat sacru cel puţin din secolul al XIV-lea.

Eseul Ioanei Costa, avînd la bază probabil un curs universitar, spune, de fapt, povestea cu totul fascinantă, plină de mister şi de hazard, a apariţiei cărţii şi a literaturii antice, în trei capitole care se ocupă, rînd pe rînd, de constituirea şi transmiterea textelor prin ruloul de papirus şi codexul de pergament, apoi şi de păstrarea lor în bibliotecile antice şi în universităţile medievale.

La finele lui 2010, într-un interviu pentru Le Monde, Eco spunea: „Sînt un filozof care face filozofie de luni pînă vineri, iar în week-end-uri, de pe la 48 de ani, scrie romane...“ Cu aceeaşi ocazie, anunţa că editura Universităţii Harvard urma să-i adune într-un volum conferinţele ţinute la Atlanta pe marginea propriilor „producţii romaneşti“.

Mi se întîmplă cîteodată, în sălile de teatru, obosită de atîtea şi atîtea imagini inutile, să mă apuce o teribilă nostalgie după spectacolele unui Strehler şi lumina unică a lumii sale, sau după silueta şi zîmbetul sardonic ale unui Tadeusz Kantor, după valurile de muzică ce subliniau în contrapunct o lume născută din coşmarurile amintirii.

Imaginea televizuală e-n tot şi-n toate, pe ecranul computerului, în frigider, în maşina de spălat şi (culmea!) chiar şi-n televizor. Trăim în lumea ecranului global (vorba lui Gilles Lipovetsky), trăim într-o ecranocraţie! Trăim în lumea ecranului global (vorba lui Gilles Lipovetsky), trăim într-o ecranocraţie!

Mărturiseam aici joia trecută cît de stînjenit m-am simţit, la o recentă întîlnire cu studenţii, de întrebarea privind „deresponsabilizarea politică“ a celor de vîrsta mea. Mi s-a reactualizat atunci, cu jenantă acuitate şi intensă vinovăţie, dilema angajare-neutralitate de la începutul anilor ’90, cînd refuzam cu obstinaţie orice „înregimentare“.

Există, în toate cărţile lui Andrei Codrescu, o latură, curat ardelenească, de exactitate (vizionară), de didactică superioară şi autoironică. În plină explozie a formelor şi genurilor, în mijlocul fantasmei şi al dereglării simţurilor poetice, Andrei Codrescu sistematizează, rezonează, se apropie de cititor, pentru a înţelege împreună cu acesta.

Vocea asta e a unui diavol căruia nu ai cum să-i opui rezistenţă. Te tentează, te amăgeşte, te ameţeşte pe caricaturala şi dementa miniatură „Chicago“, pentru a te lua brusc în posesie după doar două minute şi ceva. Asta e distanţa în timp pînă la „Raised Right Men“, care se strecoară în sufletul tău cu un uriaş rînjet de plăcere pe faţă.

Adaptat după benzile desenate ale lui Hergé, intrate în canonul culturii europene fără să fi devenit niciodată la fel de populare în SUA, Aventurile lui Tintin: Secretul Licornului e o animaţie hollywoodiană care, după cum era de aşteptat, nu datorează mare lucru, pe partea de look, sursei sale de inspiraţie

Nu-l găseam printre preferinţele mele muzicale pe Elvis Costello. Nu-mi pare ciudat să se întîmple asta, nu mă îngrijorează. L-am descoperit în zilele din urmă şi l-am caracterizat rapid ca pe un postmodern incurabil, un colaj dement, rezultatul surprinzător de original al unor influenţe contrarii.

Postmodernismul a avut mare succes în presa culturală românească a anilor ’90. Iar înverşunarea şi entuziasmul cu care s-a scris atunci despre postmodernism şi, implicit, despre schimbarea canonului estetic se datorau unei noi încercări (a cîta?) de sincronizare şi democratizare a culturii române.

George Orwell a avut o relaţie foarte interesantă cu realul. El a fost un foarte bun reporter, cu articole de gazetă şi cîteva cărţi de gen salutate apăsat, dar celebritatea i-au adus-o două romane de imaginaţie încruntată, adică o fabulă politică neagră şi o utopie neagră.

Institutul Cultural Român (ICR) a deschis la Centrul Belgian al Benzii Desenate din Bruxelles expoziţia „77 de ani de bandă desenată românească“. O expoziţie descoperită cu emoţia bedefilului care vede, în sfîrşit, cîteva mostre ale literaturii naţionale expuse în capitala benzii desenate.

Cîtă vreme i-am văzut prin licee – în Bucureşti, Sibiu, Rîmnicu Vîlcea, Focşani, Călăraşi, Moreni, Bacău –, nu le-am perceput cu adevărat contextul dramatic. Unii dintre ei îmi aminteau, aproape halucinant, de obsesiile, maniile şi fobiile adolescenţei mele. Aceleaşi elanuri către Totul sau Nimic. Între Muschetari, Dostoievski, Medeleni, Rimbaud.

În ultima sa carte publicată, H.-R. Patapievici face o incitantă teorie a „ultimului“, pornind de la cazul I.P. Culianu. E o teorie a limitelor (omeneşti), dar şi una a cenzurii (transcendente) aplicată perioadei tîrzii a unui gînditor care-şi sparge propriile tipare, liniile de forţă, acumularea de pînă atunci, ca să adopte nu doar un alt limbaj, ci şi o altă viziune asupra lucrurilor şi o altă înţelegere a realităţii.