"Încercarea de a pune totul din lume într-un singur loc" - interviu cu Peter GREENAWAY
- interviu cu Peter GREENWAY -
Anul acesta, celebrul şi controversatul regizor britanic Peter Greenaway, cunoscut nouă cel puţin din The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover (1989), The Pillow Book (1996), 81/2 women (1999), Nightwatching (2007), a prezentat, în premieră, Live Cinema VJ Performance – Lupercyclopedia în deschiderea Festivalului Internaţional de Film Experimental Bucureşti BIEFF 2011 (17-20 noiembrie). Acesta este un spectacol audio-vizual novator, ce combină imagistica avangardistă a lui Greenaway cu soundtrack-ul experimental al artistului olandez Huibert Boon, proiectînd simultan pe cinci ecrane de mari dimensiuni şi mixînd „în direct“ imagini din creaţia sa multimedia Tulse Luper Suitcases. Uriaşul touchscreen a fost manevrat, în spectacolul susţinut la Sala Polivalentă, de însuşi Greenaway.
Care este prima imagine pe care v-o amintiţi, din copilărie?
M-am gîndit la acest lucru şi ştiu că trebuie să fii foarte atent la memorie, să faci distincţia între ce-ţi aminteşti singur şi ce ţi-au spus alţii despre tine. Îmi amintesc cum stăteam pe un covoraş înţepător de cocos, cu spatele gol, pe cînd aveam trei ani – simţindu-i consecinţele.
Aţi gîndit de la început în imagini, sau în cuvinte?
Din nou, trebuie să fiu atent să nu reinventez lucruri. De cînd aveam în jur de 12 ani, am vrut să fiu pictor. A fost o ambiţie foarte timpurie. Am crescut într-un mediu rural englezesc: bunicul meu cultiva trandafiri, străbunicul meu era tăietor de lemne, stră-străbunicul avea grijă de o pădure. De la o vîrstă foarte fragedă, de la 12 sau 13 ani, am fost fascinat de efemeritate şi am vrut să o fixez, să o ţintuiesc, ca să mi-o amintesc. Cred că voiam să creez imagini ca să le arhivez.
Vorbeaţi de efemer. Spectacolul prezentat în România dă tocmai senzaţia că imaginea este efemeră şi povestea nu poate fi trăită de la un cap la altul. Cultivaţi secvenţa, efemerul.
Sînt interesat de cum evoluează cinema-ul şi încotro merge, de cum îl putem împinge şi trage... Curiozitatea omenească cere mereu noutăţi. Am fost întotdeauna cît se poate de conştient că, de cîte ori îl vedem pe Spiderman, e la fel. Îmi place să-mi imaginez cinema-ul actual în felul următor: de fiecare dată cînd arăţi cum s-a scufundat Titanicul, s-o arăţi diferit. Acum putem face acest lucru: nu o puteam face înainte pentru că celuloidul era prea neîndemînatic. Pot crea ceva într-o vineri seara şi lumea îl poate vedea sîmbătă dimineaţa. Abilitatea de a putea mereu reface, continuu, ne întoarce la spontaneitatea şi exuberanţa teatrului, a evenimentului live. Există modalităţi infinite de a pune laolaltă imaginile acelea, aşa cum aţi văzut în seara spectacolului. Şi există modalităţi prin care să nu te repeţi niciodată.
Cum de aţi avut curajul de a sacrifica un film, întreg, pentru ceva care vine şi trece?
Nu ştiu dacă sînteţi familiari în detaliu cu filmele mele: ele conţin multe citate. În acest proiect, o serie de filme mai vechi de-ale mele au fost citate, de pildă, The Belly of an Architect (1987). Tulse Luper e doar un nume ficţional pentru mine, aşa că l-am fi putut numi The Peter Greenaway suitcases. Şi ca un colecţionar şi un arhivar, reprezintă încercarea mea de a pune totul din lume într-un singur loc. Toate marile opere de artă din istoria omenirii din ultimii 2000 de ani au fost aşa. Dante, cînd a creat Divina Comedie, a zis că vrea să scrie o operă care să lege pietrele de pe drum cu îngerii din rai. Cînd Shakespeare a scris 36 de piese despre condiţia umană, nu a vrut să lase nimic pe dinafară. Şi dacă te uiţi la cineva ca Einstein, care pune toate teoriile într-una singură, cred că toate acestea fac parte dintr-o dorinţă omenească de a colecţiona şi colaţiona.
Cea mai mare industrie din lume, acum, sînt muzeele: toţi se implică în crearea muzeelor; în Europa de vest şi în America sînt colegii media pentru cei care vor să devină curatori de muzee. Toate librăriile din lume sînt pline de istorii ale lumii; e o anumită perioadă, sfîrşitul secolului al XX-lea mi se pare, de cînd putem avea o viziune holistică asupra a… tot. În adîncul sufletului, presupun că sînt un enciclopedist: îmi place să fac enciclopedii. Cred că ceea ce aţi văzut aseară e o enciclopedie. E o formă nouă, nu cu o singură naraţiune, ci cu milioane de naraţiuni. Aşa e şi în viaţa voastră: tu, ca persoană, nu reprezinţi o singură naraţiune, ci milioane... Cînd te duci acasă şi vorbeşti cu cîinele, cu bunica sau cu iubitul tău, fiecare din aceste poveşti e diferită.
Aţi devenit un agent al grăbirii istoriei, în loc să o fixaţi, ca în filmele trecute?
Faceţi o comparaţie ca între industria fast food şi slow food. Sugeraţi că lumea noastră ar fi, acum, McDonaldizată. Eu încerc să încetinesc aceste lucruri. Am un proiect în legătură cu o expoziţie de pictură în Tel Aviv, în Israel, care este exact despre acest fenomen, despre încetinirea tuturor lucrurilor, despre contemplare. Asta cred că e grozav la pictură: lasă timp pentru contemplare, într-un mod în care cinema-ul nu o face. Se mai pune şi problema perspectivei temporale: dacă fac un film, de pildă cu acest pahar, ca realizator o să vă arăt paharul numai aşa cum vreau eu să-l vedeţi atîta timp cît vreau să-l vedeţi. Aşa că dvs. pierdeţi controlul, iar eu îl deţin în totalitate. Pe cînd, în cazul picturii, vă puteţi duce să vă uitaţi la Mona Lisa două minute, două secunde sau două ore: dvs. aveţi controlul. Şi apare întrebarea: cine controlează perspectiva temporală – spectatorul sau regizorul? Cred că toate acestea fac parte din practica cinematografică generală.
Dar mai cred că întrebarea dvs. este interesantă, pentru că ceea ce făceam aseară era tocmai să iscăm atîtea întrebări despre secvenţialitate, timp, narativitate, înţelegerea imaginilor. Desigur, ceea ce aţi văzut aseară era entertainment, dar, în acelaşi timp, punea atîtea probleme despre ceea ce simţim în legătură cu media contemporană.
Cum iubiţi femeile?
Le iubesc foarte mult. Am patru copii de la trei femei. Am fost căsătorit de două ori şi acum am o fiică de 10 ani. Asta poate spune ceva, nu? Le iubesc şi ca spectatoare: femeile sînt mult mai curioase, mult mai interesate de noi posibilităţi. Bărbatul macho are ceva regresiv în curiozitatea lui, crede că a văzut totul...
a consemnat Eugen ISTODOR
traducere de Iaromira POPOVICI
