Postludiu
● Tom Waits, Bad as Me, ANTI- Records, 2011.
Vocea asta e a unui diavol căruia nu ai cum să-i opui rezistenţă. Te tentează, te amăgeşte, te ameţeşte pe caricaturala şi dementa miniatură „Chicago“, pentru a te lua brusc în posesie după doar două minute şi ceva. Asta e distanţa în timp pînă la „Raised Right Men“, sardonica repriză nickcaveiană de blues metronomic, care se strecoară în sufletul tău cu un uriaş rînjet de plăcere pe faţă. Imediat după, îi vine rîndul lui „Talking at the Same Time“ să te roadă tacticos pe dinăuntru. Să te tăvălească tacticos prin toate noroaiele. Diavolul ăsta îşi leagănă cu neruşinare dansul lasciv pe sufletul tău. Te devorează încet-încet.
De şapte ani, Thomas Alan Waits nu mai deschisese uşa unui studio de înregistrări. Real Gone, întunecatul şi disonantul album care ieşea la lumină în octombrie 2004, era urmat de o pauză suficient de lungă pentru a-i oferi autorului său răgazul unei colecţii – premiate cu Grammy – de cîntece vechi şi noi, publicate au ba pînă atunci, puse pe trei discuri şi numite, cum altfel? – Orphans: Brawlers, Bawlers, & Bastards, un dublu album live – Glitter and Doom Live, cîteva roluri în filme mai mult sau mai puţin importante, un volum de poezie şi o serie de turnee care l-au plimbat de o parte şi de alta a Oceanului.
Iar acum, bum-bum!, Bad as Me, un nou album, cu cîntece foarte proaspete, construit cu viteza a cincea, care-i revizitează şi omagiază venerabila carieră a lui Waits începută acum mai bine de patru decenii. Cele 13 piese ale discului, comprimate în aproape 45 de minute, te plimbă pe o autostradă de blues-uri şi gospel-uri, rock’n’roll-uri şi vodeviluri, numere de cabaret şi accidente groteşti, balade western şi jazzuri cu efect comic. Pe autostrada aceea pe care artistul american s-a simţit întotdeauna ca acasă.
Dacă, prin absurd, nu l-ai ascultat niciodată pe Tom Waits, poţi începe, paradoxal, de aici, de la Bad as Me. De la coadă la cap, deci. Noul album al americanului pare a avea funcţia de trailer al întregii sale muzici de pînă acum, fiind, în acelaşi timp, încărcat cu aluzii cvasi-ironice îndreptate către gaşca de muzicieni care s-au simţit întotdeana afini cu el. Sau pe care el însuşi i-a cultivat. Îl aminteam mai devreme pe Nick Cave. Pune-l pe listă şi pe Keith Richards, a cărui chitară îi ţine lui Waits companie pe „Satisfied“. „Now Mr. Jagger and Mr. Richards / I will scratch where I’ve been itching“, rînjeşte vocea aia „bine înmuiată într-un butoi de whisky, pusă într-o afumătoare pentru cîteva luni şi apoi călcată de roţile unei maşini“. „When I’m gone / When I’m gone / I said I will have satisfaction / I will be satisfied / I said I will be satisfied“... Waits pare mulţumit în chiar acest moment, o mulţumire care-i permite să-şi manipuleze cu o naturaleţe de invidiat propriul sarcasm. Dar doar preţ de cîteva minute. „Last Leaf“, cîntecul de pahar care urmează, îl scufundă într-o amărăciune de care nu-l credeai capabil înainte. Nici asta nu ţine prea mult pentru că muzicianul se grăbeşte.
În esenţă, ăsta e modelul în care pare a se circumscrie muzica de pe Bad as Me. Tot ce e legat de opera lui Tom Waits se află aici, ca piese ale unui puzzle a cărui rezolvare îţi oferă cheia către ceea ce a făcut el pînă acum, de la momentul acelui îndepărtat debut discografic, cu Closing Time.
Paul Breazu este jurnalist.
