Mesaje din alte lumi?
● David Lynch, Crazy Clown Time, Sunday Best, 2011.
Trecut prin pictură, meditaţie transcendentală, design interior, de mobilier şi de pagini Web, David Lynch n-avea cum să nu cadă pradă şi tentaţiei muzicale. Interesul pentru design sonor este evident în toate filmele sale, la fel de important ca muzica de pe coloanele sonore respective, însă e pentru prima dată cînd iese pe piaţă cu un produs muzical propriu. Cu titlu de încercare, recent a cîntat două piese pe albumul colaborativ al cuplului de trip-hoperi Danger Mouse şi Sparklehorse, Dark Night of the Soul, iar rezultatul pare să-l fi inspirat pentru a-şi extinde ambiţia la un album complet, cu un sound oarecum asemănător, dar fără atîţia invitaţi (doar vocea trupei Yeah Yeah Yeahs, pe prima piesă). În proiecte muzicale anterioare, Lynch se mărginise la a scrie versuri (pentru Julee Cruise), a se juca de-a cîntatul la chitară (cu John Neff) sau la design şi sampling pentru diverse filme şi proiecte abstracte. Pe de altă parte, cred că inspiraţia a funcţionat în ambele sensuri. Genul trip-hop însuşi, cel puţin în perioada sa de cristalizare de la începutul anilor ’90, mi s-a părut mereu a fi inspirat de cinema şi de artişti ca David Lynch. Coloanele sale sonore aveau un fel de trip-hop cu mult înainte ca termenul să existe, deci albumul lui Danger Mouse & Sparklehorse nu face decît să scoată la lumină o relaţie îndelungată, dar obscură, între un anumit tip de muzică şi un anumit tip de film. Iar acum, albumul lui Lynch le întoarce mulţumirile şi consideraţia, însă, melomanilor care nu sînt familiarizaţi cu filmele sale, acest album nu prea are ce să le spună.
David Lynch ştie că nu poate să cînte, aşa că nici nu se străduieşte. Vocea sa e post-procesată, iar versurile – recitate într-un mod doar uşor tonal, îngînat, lipsit de cadenţă hip-hop ori de rimă. Cei care i-au ascultat precedentul album, colaborarea cu John Neff (Blue Bob), nu vor avea surprize. Chiar dacă e alt gen (electro-pop în loc de rock) trebuie să te concentrezi destul de mult pînă să realizezi asta, căci soundul e identic: pop-ul lui Lynch e murdar ca rockul, iar rockul său e simplu şi monoton ca pop-ul. Cei care se dau în vînt după coloanele sale sonore s-ar putea să fie dezamăgiţi, acelea sînt compuse de Angelo Badalamenti, care e muzician prin excelenţă. David Lynch e regizor prin excelenţă, iar muzica sa e, probabil, la nivelul la care ar fi filmele lui Badalamenti, dacă ar exista. Totuşi, colaborarea lor a fost suficient de strînsă încît unele idei „s-au luat“. Cînd Stephen King şi-a făcut trupa The Rock Bottom Remainders, formată exclusiv din scriitori horror, a promis că vor cînta „as good as Metallica writes novels“. Nici Lynch nu face demonstraţii de virtuozitate muzicală ori ingeniozitate experimentală. Sînt doar texturi sonore electro-onirice menite să-i lubrifieze mesajul transcendental – spre exemplu, piesa „Strange and Unproductive Thinking“ e chiar o mostră de flux al conştiinţei deversat printr-un vocoder.
Nu trebuie să scăpăm din vedere că nu vorbim aici despre un artist oarecare, ci de un lider de cult. Numeroşi artişti sînt etichetaţi drept guru al cutăror mişcări sau stil. Pentru Lynch însă, nu e o metaforă – dacă ar decide să pună la cale propria biserică n-ar duce lipsă de enoriaşi, în sensul cel mai propriu şi concret al termenului. Nu ştiu cum a făcut, dar a reuşit mereu să-şi convingă audienţa că are de transmis mesaje din alte lumi. Nu contează dacă e pictură, mobilă, film sau produs muzical – în funcţie de cum sînt aranjate circumvoluţiunile creierului, pentru unii funcţionează imaginea, pentru alţii mirosul, pipăitul ori sunetul. Crazy Clown Time nu e tentativa unui artist de a se reinventa, ci încercarea lui Lynch de a ne vorbi pe cît mai multe limbi, de a ne ameninţa simţul realităţii din cît mai multe direcţii. Cheia albumului e în versuri, în „limbajul ca virus“ despre care vorbea Burroughs. Silencio.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
