Clovni însetaţi de sînge
● The Tiger Lillies, Woyzeck, Homebase Records, 2011.
Pe The Tiger Lillies are mai mult sens să-i vezi în concert decît să-i asculţi acasă. Într-o anumită măsură afirmaţia e un truism, indiferent despre ce trupă sau gen muzical vorbim – contactul pe viu cu performanţa artistică are cîteva dimensiuni în plus faţă de audiţia de-acasă. Un amic mai hedonist le compara cu diferenţa între sex şi vizionarea de filme erotice, iar altul mai spiritual vede concertele ca experienţe de comuniune religioasă, comparativ cu lectura privată a Bibliei. În schimb, cu trupe de cabaret gotic precum The Tiger Lillies, diferenţele între concert şi simpla audiţie sînt la un cu totul alt nivel. Înainte să existe industria muzicală capitalistă şi chinuită de piraterie, aşa cum o ştim astăzi, muzicienii îşi construiau reputaţia cu evenimente organizate la drumul mare, nunţi, înmormîntări şi ce alte petreceri se mai nimereau. Genuri precum muzica simfonică şi cea religioasă au încercat să separe muzica de artist, conferind sunetului o viaţă proprie, născută de spirite transcendentale care îl foloseau pe om drept meta-instrument. Modest şi sobru, artistul trebuia să se ferească din calea propriei muzici. De partea opusă, festivalurile vulgului, bodegile, circurile şi casele de toleranţă hedonistă s-au luptat din răsputeri să promoveze happening-ul şi teatralismul actului muzical. Artistul-circar – muzicantul mai degrabă decît muzicianul – devenea actor al propriei opere. Mizanscena, povestea, decorul şi costumele au devenit la fel de importante ca muzica. Unii ar spune că tocmai pentru a-i acoperi lipsurile, însă la unii artişti cele două mi se par inseparabile.
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în zilele noastre, dar sînt totuşi diferenţe între circul muzical ca formă de prezentare/marketing şi teatrul muzical ca gen în sine. The Tiger Lillies se înscriu în a doua categorie, privinţă în care i-aş asemăna cu nume ca Tom Waits, Voltaire sau Gogol Bordello (deşi, stilistic vorbind, Waits e singurul dintre aceştia cu care The Tiger Lillies au ceva în comun). Creierul trioului, Martyn Jacques, e un boem londonez de modă veche format pe lîngă bordelurile din Soho, care i-au şi inspirat tematic versurile de-a lungul carierei de puţin peste 20 de ani. Rolul de arlechin libidinos, pe care şi-l asumă, emană decadenţă suburbană de modă veche, puţin depăşită de valorile sociopatiei moderne, dar la fel de mizantropă şi poate ceva mai veselă, care la o adică te poate şi binedispune, dacă ştii cum să o iei. Woyzeck e coloana sonoră a celebrei piese de teatru cu acelaşi titlu, lăsată neterminată de dramaturgul german Georg Büchner (1813-1837), care a inspirat numeroşi oameni de litere, film şi teatru să o completeze cu variate finaluri, mai mult sau mai puţin aliniate la ceea ce se bănuie că ar fi intenţia originală a autorului – un mix de misoginism furibund şi manifest proto-comunist împotriva abuzului de clasă. Piesa a trecut prin mîinile lui Werner Herzog (ca film), ale lui Tom Waits (ca musical), ale lui Nick Cave (care i-a compus o recentă coloană sonoră) şi a dramaturgilor cu afinitate pentru nebunie de pe tot lungul şi latul planetei. O serie de reprezentaţii în Viena, din cursul acestei toamne, i-a avut pe The Tiger Lillies drept responsabili pentru coloana sonoră, rezultatul fiind imortalizat pe acest album. La antecedentele trioului londonez, Woyzeck le vine ca o mănuşă, nu pare deloc un proiect comisionat. Nu reuşesc să identific ultimul album pe care grupul să nu fi avut măcar o piesă despre umilirea bărbatului de către femeie, prostituţie sau gelozie patologică. Dacă astfel de teme par să se preteze mai degrabă la hip-hop, manele de jale sau sleaze rock, The Tiger Lillies o fac cu acordeon, ukulele şi fierăstrău, cu o prezenţă scenică care reproduce cîte ceva din dramaturgia materialului original.
Faptul că grupul participă, pentru a doua oară consecutiv, la festivalul bucureştean care se numeşte „Viaţa e frumoasă“ (în seara de joi, 17 noiembrie, Sala Radio) pare o ironie în deplină armonie cu tragicomedia practicată de-a lungul întregii cariere de aceşti clovni trişti şi însetaţi de sînge.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
