„Nimeni nu i-a luat locul lui Serge” - interviu cu Jane BIRKIN

Actriţă, cîntăreaţă, muză, style icon, Jane Birkin e una dintre prezenţele feminine fără de care anii ’60, ’70, ’80 de dincoace de ocean n-ar fi arătat la fel. Născută în Anglia, dar îndrăgostită de Franţa, Birkin a defilat, cu picioarele ei lungi, cu accentul britanic şi cu zîmbetul mereu larg, la braţul lui Serge Gainsbourg, marea ei iubire şi agentul provocator numărul unu al Franţei. La 20 de ani de la moartea lui, Jane Birkin a pornit într-un turneu care îi este dedicat. Pe 13 noiembrie, aveţi ocazia să o vedeţi pentru prima dată în România, la Sala Palatului din Bucureşti. N-o rataţi, vocea ei fragilă şi caldă face minuni!

Acest nou turneu al dumneavoastră se cheamă „Serge Gainsbourg & Jane via Japan“. 20 de ani de la moartea lui Gainsbourg, 40 de la Melody Nelson, şi catastrofa recentă din Japonia. La ce ar trebui să ne aşteptăm de la concertul din Bucureşti? 

Va fi sărbătorirea unui mare om şi, în acelaşi timp, un semn de solidaritate cu o naţiune pe care o admir. Veţi avea parte, sper, de bucurie, de nostalgie şi de cele mai cunoscute cîntece ale lui Serge, cu o proaspătă infuzie japoneză. 

Cum e să cîntaţi piese pe care le-aţi inspirat chiar dvs.? 

E extrem de bizar. Mă emoţionez teribil de fiecare dată cînd cînt „La Valse de Melody“ sau „Amour des feintes“.  

Aţi spus în timpul unui concert că vă încăpăţînaţi să cîntaţi piesele lui Gainsbourg „pour jouer les prolongations“ („ca să jucaţi în prelungiri“). E unicul motiv? 

Nu, ai dreptate. E şi asta, dar mai e şi dorinţa de a-l aduce aproape de nişte oameni care, poate, n-au auzit niciodată de el. 

Nu v-aţi săturat de „Je t’aime moi non plus“, care a rămas pînă azi cel mai cunoscut cîntec al dvs.? 

Deloc, iubesc cîntecul ăsta, el e motivul pentru care veniţi la concert. Mi s-au întîmplat numai lucruri bune datorită lui, ca să nu mai spun că The Guardian l-a pus pe primul loc într-un top al cîntecelor de dragoste din toate timpurile! 

Sînteţi, indiscutabil, una dintre cele mai cool pop icons din ultimele zeci de ani. Pînă la urmă, ce înseamnă să fii cool? E ceva ce poţi să-nveţi sau te naşti aşa şi gata? 

Mulţumesc, eşti tare drăguţă. Să ştii că sînt o persoană cît se poate de obişnuită şi îmi place, mai mult decît orice altceva, să mă apropii de oameni, aşa că, de fapt, sînt foarte accesibilă! Mă simt confortabil oriunde, poate că asta ţine de felul în care am fost crescută... 

Ce-ar crede Gainsbourg despre corectitunea politică din ce în ce mai prezentă în vieţile noastre? V-aţi cunoscut în ’69; mai e vreun aer de Mai ’68 care pluteşte în jurul nostru sau l-am pierdut pentru totdeauna? 

A, Serge s-ar fi dus imediat la vreo televiziune ca să spună ce crede! Din cauza asta îmi lipseşte atît de mult, nimeni n-a fost în stare să-i ia locul, dar la un moment dat cineva o s-o facă, deci totul nu e încă pierdut în privinţa asta. E adevărat însă că o stranie cenzură pare să fie refrenul din ultima vreme. 

Aţi jucat în cîteva filme foarte frumoase ale lui Jacques Rivette – L’amour par terre, La Belle Noiseuse şi 36 vues du Pic Saint Loup. Cum aţi ajuns să colaboraţi, există între dvs. şi Jacques Rivette o anumită compatibilitate artistică?

Doamne, ce bine mă cunoşti! Într-adevăr, îl iubesc pe Rivette, iar faptul că m-a invitat de trei ori să joc în filmele lui reprezintă unul dintre cel mai frumoase momente din viaţa mea. Sînt un fan necondiţionat al său. 

Fiica dvs., Charlotte, pare la rîndul ei că are o relaţie specială cu un regizor, şi anume cu Lars von Trier. Aţi văzut Antichrist şi Melancholia? Cum vi s-a părut Charlotte în aceste două filme atît de diferite? 

Le-am văzut pe amîndouă! Şi în amîndouă Charlotte a fost extraordinară... poate chiar ceva mai mult în Melancholia... 

Aţi colaborat cu mulţi muzicieni de-a lungul vremii, printre care Feist, Brett Anderson sau Beth Gibbons. Presupun că ascultaţi multă muzică. Care e albumul dvs. preferat de anul acesta? 

Să ştii că nu ascult aşa de multă muzică, pentru că încerc să învăţ pentru voi piesele lui Serge şi, pe lîngă asta, trebuie să mai învăţ şi scenarii. Fiica mea, Lou, tocmai a terminat înregistrările la primul ei album. Să te ţii bine, pentru c-o să fii de-a dreptul fermecată, e-o combinaţie minunată de Bob Dylan cu Dorothy Parker. În plus, ea a compus şi muzica, şi versurile! 

În noiembrie, veţi participa la un concert-tribut, „Rain Dogs Revisited“. Credeţi că Tom Waits şi Serge Gainsbourg au ceva în comun? Vi-i puteţi închipui cîntînd împreună? 

Ah, ce-l mai iubesc eu pe Tom! Şi pe soţia lui, care compune majoritatea versurilor. Lou mi-a dat prima dată să ascult albumele lui şi, da, ai dreptate, au ceva din Serge. Iar versurile de la „Alice“ au în ele ceva magic şi misterios, e piesa mea preferată.  

Păreţi a fi o specialistă a artei care devine cult (de la cîntece la filme şi chiar genţi, care nu-s artă în sensul propriu al cuvîntului, dar chiar şi-aşa...). Cum faceţi? 

Nu ştiu! Nu fac nimic ieşit din comun pentru asta. Umblu cu acelaşi pulover şi aceiaşi pantaloni bărbăteşti de vară de cînd am fost blocată în Turcia, în timpul furtunilor! Aşa că nu-s neapărat o persoană care să-i inspire pe alţii. Dar pentru tine o să fac un efort şi-o să mă îmbrac în Yamamoto, promit! 

Dacă ar fi să cîntaţi „Requiem pour un con“ („Recviem pentru un tîmpit“), cui i l-aţi dedica?

(rîde)  

a consemnat Luiza VASILIU

Foto: Franck Laguilliez