Tragedia antică, adaptată la capitalism

● Panică pe Wall Street / Margin Call (SUA, 2011), de J.C. Chandor. 

Scris şi regizat de un debutant numit J.C. Chandor, cu cheltuieli foarte mici pentru un film american mainstream (circa trei milioane de dolari), Panică pe Wall Street e o tentativă stimabilă de a dramatiza – pe înţelesul unui public cît mai larg, dar fără recurs la convenţiile genurilor cinematografice gustate în Multiplexuri – mecanismele care au generat actuala criză economică. Acţiunea – care acoperă două zile şi mai ales noaptea dintre ele – se desfăşoară chiar în momentul de dinaintea căderii. Cea mai mare parte din ea se desfăşoară în sediul unei bănci (fictive) de investiţii, ale cărei sofisticate „instrumente financiare“ numite MBS-uri (mortgage-based securities) – castele construite, ca din cărţi de joc, cu credite susţinute de ipoteci subprime (cu grad înalt de risc) – sînt brusc mirosite (de un analist începător) ca fiind pe punctul de a se transforma în pierderi mai mari decît valoarea companiei. Analistul (Zachary Quinto) îşi cheamă şeful (Paul Bettany), care îşi cheamă şeful (Kevin Spacey), şi cu toţii intră de urgenţă într-o şedinţă cu the next level (Demi Moore şi Simon Baker), unde se decide chemarea în toiul nopţii a şefului şefilor (Jeremy Irons). Din şedinţă în şedinţă se face dimineaţă, deşi, pentru aceste personaje, dilema – ori declară faliment, ori vînd tot ce au înainte ca restul lumii să se prindă că tot ce au e egal cu zero – nu e cine ştie ce dilemă. „Nu păreau să existe prea multe opţiuni“ – comentează la un moment dat un personaj. „Niciodată nu există“ – răspunde altul: legea junglei (omoară sau mori) e ridicată de cei ce-o slujesc la rangul fatumului implacabil al grecilor antici. Personajului lui Spacey îi revine sarcina împuţită de a-şi motiva angajaţii să vîndă bine, zi de vară pînă-n seară, pînă rămîn fără marfă sau fără cumpărători („Vindeţi-i şi propriei mame, dacă e dispusă să cumpere!“), explicîndu-le totodată că, vînzînd cu succes, ei îşi omoară locurile de muncă odată cu piaţa. După care personajul e liber să plece de la birou ca să-şi îngroape cîinele omorît de cancer, loviturile lui de lopată continuînd să răsune simbolic peste genericul de final. După cum indică foarte clar acest simbolism, filmul lui Chandor se revendică de la o anumită tradiţie din teatrul american, la originea căreia se află Arthur Miller. Un model mai recent trebuie să fi fost piesa lui David Mamet, Glengarry Glen Ross. Deşi Chandor îşi scoate periodic personajele din clădire, adevărul e că şi-ar putea transfera creaţia de pe ecran pe scenă fără a trebui s-o regîndească serios, deoarece aproape tot ce construieşte aici, construieşte prin dialog şi prin actorie; montajul nu face decît să ţină pasul cu acestea, iar mizanscena e incapabilă să conlucreze cu ochiul aparatului de filmare la un nivel mult mai rafinat decît acela al simplei scoateri în faţă a vorbitorului care merită momentan atenţia. Pentru începătorul Chandor, cinema-ul pare să însemne nu atît un instrumentar anume, cît un mediu mai degrabă neutru în sine, prin care actorii şi textul lui pot ajunge la mai mulţi oameni.

Ca şi la Mamet, unele dintre bucăţile mai mari de text pot fi considerate arii: şeful direct al analistului are una care s-ar putea intitula „Fuck the normal people“ (cu incapacitatea lor de a se abţine de la case pe care nu şi le pot permite), iar şeful şefilor are una care s-ar putea intitula „We shall survive“ (atîta timp cît vor rămîne în uz acele „hîrtii cu mutre pe ele“, inventate pentru ca lumea să nu se încaiere pentru mîncare). Chandor e totuşi mult mai stîngaci ca Mamet atît din punct de vedere pur lingvistic, cît şi din punct de vedere tactic. Fiecare personaj e instrumentat în scopul bifării uneia sau mai multor perversiuni distincte ale culturii corporatiste – personajul lui Bettany punctează, în succesiune rapidă, atît la rubrica e-stricat-cheltuieşte-sute-de-mii-pe-an-cu-prostituate, cît şi la rubrica e-sărit-uneori-îi-vine-din-senin-să-se-arunce-de-pe-clădire. Ideea scenaristică de a-i face pe şefi analfabeţi în materie de jargon financiar, astfel încît analistul să fie obligat să (ne) ofere explicaţiile necesare în cuvinte simple, funcţionează satiric, dar atunci cînd un bancher îi explică altuia consecinţele otrăvirii pieţei, iar cel de-al doilea îi răspunde că înţelege, iar primul insistă să-l întrebe dacă într-adevăr înţelege, răspunsul cinstit ar fi: „Eu am înţeles de la început, dar trebuie să înţeleagă şi masele“. Cu toate astea, Chandor e mult mai subtil decît (de pildă) un Oliver Stone. În filmul lui nu există nici eroism (ci doar personaje care au ceva mai multă conştiinţă decît alte personaje), nici luciferism histrionic à la Gordon Gekko. De asemenea, el are meritul de a acorda o atenţie riguroasă sistemului de semnale verbale şi nonverbale prin care membrii acestui trib îşi codifică raporturile ierarhice şi actele brutale de tipul expulzării ori sacrificării unuia de-al lor. Lumea lor e una atît de autoconţinută încît simpla prezenţă (mută) a unei femei de serviciu din clădire între doi membri ai tribului, pe durata unei călătorii cu liftul, e un şoc vizual.