"Meseria asta seamănă cu viaţa" - interviu cu Andi VASLUIANU
Una dintre cele mai cunoscute figuri ale noului val cinematografic românesc, Andi Vasluianu a jucat în Furia, Marilena de la P7, Hîrtia va fi albastră, California Dreamin’ (nesfîrşit), Cea mai fericită fată din lume, Periferic. Are rolul principal în pelicula ungară Bibliotheque Pascal şi în cea americană The Gambler. S-a încăpăţînat să joace la fel de mult teatru, de la roluri contemporane la melancolice personaje cehoviene sau la ţestoasa Caliban din Furtuna lui Shakespeare.
Sînteţi un actor care lucrează mult. În filme, jucaţi de obicei rolul băiatului de cartier. V-aţi gîndit la pericolul de a intra într-o tipologie?
Sper să nu se întîmple asta. Rolurile pe care le-am făcut în ultimul an sînt foarte diferite. În Periferic, personajul meu e un om simplu care are o familie, are probleme cu sora lui şi e duplicitar. E un om ascuns şi, mai ales, laş, defectul ăsta e scos bine de tot în faţă. În Mănuşi roşii sau în Între ape, personajele sînt în alte zone. Mă apropii de 40 de ani, încep să se schimbe rolurile pe care le primesc. A trecut perioada cînd eram distribuit în roluri de băiat de cartier.
Dvs. şi Dragoş Bucur i-aţi jucat pe tinerii furioşi ai anilor 2000.
Da, dar chiar şi acele personaje erau diferite. Acum e un abur peste toate filmele din noul val. E normal să fim trataţi la fel şi eu, şi Bucur, Mimi Brănescu, Bogdan Dumitrache. Toţi am fost sub umbrela regizorilor din noul val, cu hiperrealismul ăsta frust. Luaţi de ei, crescuţi de ei, noi am căpătat imaginea de băieţi de cartier, dar nu sîntem numai asta. Acum joc un rol de tată, e al patrulea de felul ăsta.
Dintre toţi care aţi făcut film în seria asta furioasă, sînteţi singurul care jucaţi constant teatru. Asta deşi tentaţia filmului e foarte mare.
N-aş putea renunţa niciodată la teatru. Nu pot să fac numai un singur lucru, deci n-aş putea să fac numai film, nici din punct de vedere practic. Se fac puţine filme, nu sînt singurul actor din ţară, sînt o mulţime de poveşti în care regizorii nu mă văd. Nici ceilalţi nu fac doar film. Bucur are şcoala de film şi firma de casting, Mimi scrie, Bughi are nişte afaceri. Fiecare are şi altceva. La mine, acel altceva e teatrul.
Nu mă potrivesc cu mediul de afaceri, cred însă că mi-ar plăcea să scriu.
Aţi scris vreodată?
Am încercat, dar încă nu pot. Cred că trebuie să stai în tine mai mult. Eu m-am jucat, aveam o idee şi o dezvoltam într-un scenariu, fără un scop clar. Sînt însă foarte bun la dialoguri. De multe ori, la filmări inventez dialoguri, găsesc repede fraza potrivită pentru o replică. Sînt replici prost scrise sau care nu se potrivesc cu ce avem noi de făcut. Aici îmi merge mintea foarte bine. De exemplu, în Periferic a fost o scenă improvizată cap-coadă, scena mea din casă cînd îi spun soţiei (Ioana Flora) că soră-mea cere bani. Tot dialogul a fost improvizat de mine şi de Ioana. El exista, dar era scris plat. Împreună cu Bogdan (regizorul Bogdan Apetri) am hotărît că nu merge. Am zis să-l facem din situaţia existentă. S-a întîmplat să iasă foarte bine. Asta pot să fac, dar să scriu propriu-zis e foarte greu. Mimi Brănescu e magistral, dar el are acest exerciţiu de ani de zile. A făcut din asta o meserie, el chiar cîştigă din scris.
Sînteţi cunoscut mai ales ca actor de film, nu de teatru, asta şi pentru că lucraţi într-un teatru de provincie – „Toma Caragiu“ din Ploieşti. V-aţi gîndit să vă mutaţi în Bucureşti?
Din cauza navetei, da, dar am supapa asta cu filmul. Am avut colegi acolo care s-au simţit rău că fac numai teatru. Toţi cei care fac şi altceva în afară de teatru, au o colaborare, un film, se liniştesc. Eu cred că datorită filmului m-am simţit bine tot timpul la Ploieşti. Directorul teatrului, Lucian Sabados, a venit la Casandra cînd am terminat facultatea, i-a plăcut de mine, dar nu mi-a spus mie, i-a spus doamnei profesoare Sanda Manu. Ea m-a sfătuit să mă duc la Ploieşti. Am stat şi m-am gîndit, lucrurile păreau aşa, nu ştiu cum, provincie... Dar dacă aş termina facultatea acum, aş face la fel. Nu mai vreau să plec de acolo. Mi s-a propus de multe ori să vin în Bucureşti şi n-am vrut, dar colaborez cu teatre din Capitală.
La Ploieşti, vin regizori cu stiluri diferite: Radu Afrim, Cristi Juncu, Andreea Vulpe.
De asta îmi place teatrul foarte mult. Filmul e al regizorului, el decide, el creează ritmul, el face tot. La teatru, spectacol devine al tău, al actorului. Ceea ce mi-a plăcut la Ploieşti e că niciodată nu s-au perimat spectacolele. Poţi să ai o seară mai proastă, dar chiar dacă un spectacol n-a pornit bine, a crescut, nu a scăzut. Asta şi datorită modalităţii de lucru. Stăm la repetiţii o lună şi jumătate, două, nu o lungim, cum se întîmplă cîteodată în Bucureşti, cîte şase luni. Am avut cîteva experienţe în care am intrat într-un spectacol de pe o zi pe alta, cum a fost cu Jocul de-a adevărul al Liei Bugnar de la Metropolis. L-am făcut în două săptămîni, am învăţat textul şi mişcarea şi a mers brici. N-a fost perfect de la prima vizionare, dar s-a reglat. Experienţa asta e cea bună pentru că nu mai ai ce să faci, trebuie să fii acolo şi toate simţurile ţi se ascut. Şi în film, marii regizori încearcă să surprindă chestia asta vie. Repetăm o scenă, o discutăm, se trage de mai multe ori şi se stinge. Viaţă de efemeridă... Dar dacă regizorul e talentat şi a surprins un moment bun... Dustin Hoffman povestea că în Kramer contra Kramer avea o scenă în lift cu Meryl Streep, spre final, cînd ea se hotărîse deja să îi lase lui copilul. Înainte de filmare, vorbeau ei doi, Dustin Hoffman cu Meryl Streep, şi el îi spune „Ce bine arăţi azi, ce frumos îţi stă părul“. Regizorul l-a auzit şi i-a zis: „Spune asta în film“. A surprins un moment de viaţă pur care era dureros între personajele alea care se despărţeau. La teatru, e mai greu să fii autentic tot timpul. Ăsta e antrenamentul meu personal, lucrez la personaj, stabilim lucruri – face asta, se duce acolo, aşa arată –, dar după aia, e important cît stau acolo. Mulţi actori zic: „Acum n-a fost bine“. Acest „n-a fost bine“ se referă la cît au stat în situaţia respectivă.
Cît arătaţi din dvs. în personaj şi cît îl faceţi?
Depinde de regizor şi de poveste. Eu nu cred în actoria de metodă, mă enervează şi mi se pare falsă. Nu sînt genul care să o iau din exterior în interior. Sînt anumite roluri pe care nu ştiu cum să le apuc şi atunci caut în exterior, dar nu gesturi, nu ceva fizic, mai degrabă ceva inexplicabil. Îţi trece un om prin faţă şi îţi rămîne ceva de la el, poate un miros. Cîteodată, asta îţi face tot parcursul rolului, ţi se aprinde o scînteie undeva. Mie aşa mi se întîmplă. Dau mult din mine, nu cred că există vreun actor care să nu vină cu el în poveste. Nu poţi să renunţi la tine. Dar cea mai importantă e atenţia prezentă asupra rolului, să îl desfaci ca şi cum ai desface o foaie de hîrtie şi ai vedea copacul din care e făcută. Acum citesc o carte, Robert De Niro. Portretul unei legende de John Parker, şi mă gîndesc cum se ducea el peste tot, cum învăţa accentele, cum zicea că el e personajul.
Există o poveste, nu ştiu dacă este adevărată sau nu. Robert de Niro se întîlneşte cu Dustin Hoffman care îl întreabă „arăţi foarte rău, ce-i cu tine?“. De Niro răspunde „mă pregătesc să joc un vagabond şi încerc să intru în pielea personajului“, la care Hoffman replică „de ce nu joci, pur şi simplu?“
(Rîde): corect. Eu sînt în zona lui Hoffman, Anthony Quinn, Peter O’Toole şi mai ales în zona lui Mastroianni. Filmam o scenă pentru 17 minute întîrziere şi Cătălin Mitulescu mi-a zis „Măi, Andi, eu pentru actor mă duc la film, să îl văd pe Pacino sau pe Anthony Quinn. Au o aură pe care ei şi-au construit-o“. Asta era părerea lui, că aura se construieşte. Talentul constă în magnetismul pe care îl laşi să existe. Chiar dacă rolurile lui Mastroiani sînt asemănătoare şi el pare acelaşi, de fapt, se modifică interior.
Ştiu că unul dintre filmele dvs. preferate e Ocii Ciornîi al lui Nikita Mihalkov. Mastroianni şi farmecul rus...
Excelentă combinaţie! Ce i-a mers mintea lui Mihalkov acolo, să-l arunce pe Mastroianni în lumea aia...
S-au potenţat reciproc.
Asta e. De multe ori, un rol pe care îl abordezi se îndepărtează de tine dacă îl prinzi de mîini. Trebuie să îl iei ca pe o relaţie, nu-l sufoci, nu intri peste el ca nebunu’, nu îl strîngi tare, îl iei uşor, îi pui întrebări – cum eşti, cine eşti, ce faci, vrei să vorbesc despre tine aşa sau altfel?. Marii actori au creat un mister. Niciodată n-au zis tot despre rol. Asta îi face foarte mari, ajung să nu mai povestească prea multe, doar sugerează. E o înţelegere între actor şi personaj. De multe ori, vezi tot şi îi spui personajului: „OK, nu spun tot, promit“. Niciodată n-o să pot să spun tot, nici nu vreau, că mă duc la Spitalul 9. Meseria asta seamănă cu viaţa.
Vă întreb şi eu ca pe un personaj: cine sînteţi dvs.? Aţi făcut mai multe meserii pînă aţi ajuns la actorie, una dintre ele fiind cea de tîmplar.
Prin ’91 eram la liceu, la seral. Fusesem vînzător de noapte la un butic de bloc. Întîmplarea a făcut să văd în ziar că un magazin de mobilă face angajări. Aveau nişte stinghii subţirele cu găuri care se împleteau într-un sistem modular şi se făceau rafturi, biblioteci etc. Frumos a fost că am cunoscut pe cel mai drag om din viaţa mea, prietenul meu cel mai bun. De la el am învăţat foarte multe lucruri în viaţă. La început, cînd împleteam lemnele alea, se mai crăpau şi mai dădeam un cuişor să nu se vadă. Şi el mă întreba „Ce faci?” „Păi, îl chituiesc, nu se vede.” „Aşa faci şi cu defectele tale, le ascunzi?” Tot îmi dădea replici din astea. Mi-era ruşine aşa că, atunci cînd se crăpau lemnele, desfăceam tot şi o luam de la capăt. Aşa am învăţat că ce fac, fac pentru un om, să respect munca şi să n-ascund ceva urît. Din prima zi, cînd nu ştiam să fac nimic, de la prima lucrare, mi-a dat jumătate din banii pe care i-a cîştigat. Am zis: „Dar eu n-am făcut nimic” şi el mi-a răspuns: „Din momentul ăsta, facem jumate-jumate, sîntem ca fraţii, lucrăm împreună”. Pleca el singur, monta ceva, îmi dădea jumătate, mă duceam eu singur undeva, îi dădeam jumătate. Tot timpul aşa a fost între noi. De atunci, din ’91, am devenit cei mai buni prieteni. Şi cînd am intrat la facultate, cînd eu munceam mult mai rar, tot îmi dădea banii. Om. Cu asta am rămas de acolo, cu oamenii pe care i-am întîlnit. M-aţi întrebat de fapt cine sînt eu. Nu cred că pot să răspund.
Faceţi ca marii actori de care vorbeaţi, creaţi personajul, dar nu spuneţi tot.
Rîde. Cred că sînt de toate. Toţi oamenii sînt aşa, dar nu prea ne împăcăm cu chestia asta. Cu trecerea timpului, am observat că am început să mă împac cu mine, cu ce am bun şi ce am rău, să nu le mai pun în război, ce am rău împotriva binelui din mine. Cred că e foarte bine că există ambele variante. Cîteodată am senzaţia că o să pot muta munţii din loc, văd lucrurile clar, sînt cristal, şi altădată sînt atît de pe lîngă! Am avut spectacol cu Fat Pig (XXL) la Teatrul Act şi nu mă puteam concentra. Eu eram pe scenă, iar textul era la Ploieşti. Ei, aici apare maturitatea, chestia aia care a început să-mi placă mult, că nu mă mai supăr pe mine. Zic: „Aşa e această zi, nu mai am ce face, orice aş face, mai mult o stric, aşa că mai bine o las să curgă”. Publicul nu ştie lucrurile astea, dar partenerul meu de scenă Vlad Zamfirescu s-a prins şi mi-a zis: „Măi, Andi, ce-i cu tine?”. „Nu ştiu, frate, mă chinui, dar pe cuvîntul meu, nu pot să fac mai mult decît atît. Poţi să te superi pe mine, eu unul nu mă mai supăr pe mine.” Cu ani buni în urmă, ar fi urlat toată fiinţa în mine că sînt neatent şi aş fi stricat spectacolul mai tare. Am început să mă învăţ cu mine. Aşa se întîmplă – cîteodată plouă, cîteodată e soare, cîteodată e frig. Şi în noi există o meterologie, dar nu putem controla lucrurile. Singurul lucru pe care îl poţi controla e să te laşi în pace. Să nu te împotriveşti. E o fiinţă în spatele tău care stă calmă, e spectator la ce ţi se întîmplă. Eu aşa aş zice despre mine, că sînt spectatorul. E cea mai bună definiţie.
Sînt roluri pe care le-aţi făcut, dar acum nu le-aţi mai fi acceptat?
Da. De fapt, nu roluri, ci regizori cu care n-aş mai lucra. În meseria asta, nu lucrezi singur, se produce o întîlnire care ţine de magie. Aşa cum am stat la masă, într-o seară, de vorbă cu Yuri Kordonsky. A fost o seară magică, pentru că omul acela m-a fascinat, mi-a dat o energie bună. Între actor şi regizor se produce o întîlnire. Dacă regizorul crede cu toată fiinţa lui că fără mine nu poate să facă chestia aia, şi eu, la rîndul meu, îi dau toată încrederea. Nu pot altfel. Anumiţi oameni sînt „ingineri”.
E o diferenţă între „inginer” – adică meşter, cel care îşi face meseria foarte bine, chiar dacă nu neapărat cu o doză mare de creativitate şi creator?
Cred că toţi oamenii conţin latura asta creativă oarecum mistică, dar nu toţi ştiu să o exprime. Meseria asta are ceva mistic în ea, aşa cum e taina în religie. De asta zic că trebuie să rămîi spectator, tu faţă de tine ca actor. Umorile nu le poţi controla. Cînd făcea critică de teatru, Eminescu se ducea de trei ori la un spectacol, pentru că el depindea de umoarea actorului. Se întîmplă cîteodată lucruri de nebănuit. E o vorbă la noi – „Coboară îngerul”. Chiar aşa e. Apar momente în care curge prin mine ceva ce nici nu ştiam că există. Cînd te apropii de meseria asta, nu mai poţi să o laşi. E ca o meditaţie, ca o rugăciune. Intri într-o zonă în care realizezi multe lucruri, dar nu le poţi explica, le simţi. Cu cît actorii se lasă mai mult în mîna acestor lucruri, cu atît devin mai puternici, mai frumoşi. Nişte oameni anoşti devin dintr-odată altceva, şi nu e vorba de iluzia optică a reflectoarelor. E un magnetism, o aură. Şi să nu crezi că tu conduci lucrurile, ba chiar ai nevoie de un antrenament ca să le poţi primi.
Vă plictisiţi vreodată?
N-aş zice că mă plictisesc, e mai degrabă rutină. Unii actori spun că iubesc meseria pentru repetiţii. Eu iubesc repetiţiile, dar ador publicul, ador întîlnirea. Acolo e o energie mai puternică decît oriunde. E singurul loc în care mie nu mai mi-e ruşine.
Jucaţi personaje principale, dar şi secundare sau chiar mai puţin decît atît. În Pescăruşul, faceţi dintr-un personaj episodic, unul secundar.
Asta a fost şi datorită regizoarei Andreea Vulpe, a vrut să-l bage pe Medvedenko mai în faţă. Cine ştie, poate o să joc în alt Pescăruş, mai tîrziu, alt rol, doctorul, de exemplu. Mă uit la actorii mai în vîrstă care au trecut prin toate rolurile dintr-o piesă, de la cel mai tînăr la cel mai bătrîn. E ca şi cum ai juca o piesă singur, eşti toate personajele din piesa aceia într-o viaţă. E foarte frumos. Andreea Vulpe a vrut să facă, de fapt, Othello, cu mine în rolul titular. Nu mă simţeam încă pregătit să vorbesc cu personajul ăsta. Mai trebuie să am nişte discuţii cu el.
Spuneaţi la un moment dat că vreţi să jucaţi Petruchio din Îmblînzirea scorpiei.
Da, îi simt sarcasmul şi cinismul. Îl miros bine pe Petruchio, mi-e foarte aproape. Îmi place mult Shakespeare. În şcoală, am jucat Apemantus din Timon din Atena. Era un examen, aşa că făcusem un act, cel în care Timon se retrage în pădure. Repetam nopţile, doar eu cu Richard Bovnoczki care juca Timon. Ca decor, aveam un practicabil, pe care stătea Timon, şi sala goală. Ei, eu am văzut pădurea. Atît de tare m-a luat situaţia încît am început să văd lumea aia. A început să se mişte tot, s-a creat o lume.
Un sceptic v-ar întreba dacă nu eraţi puţin luat.
Nu. Nu beau, şi porcării nu am făcut niciodată, droguri sau altceva. E atît de tare textul ăla încît fiecare replică pe care o spuneam crea o lume. Asta face Shakespeare, e de ajuns să spui replica şi lumea lui există. E ca replicatorul din Star Trek, dai comanda şi apare ce ai cerut.
Nu aţi jucat prea mult Shakespeare.
Nu, doar în facultate şi în Furtuna, regia Cristi Juncu, la Ploieşti, unde am jucat Caliban. L-am întrebat pe Juncu de ce m-a luat şi mi-a zis că i s-a părut interesant să vadă cum mă duc din zona aia a mea, de băiat de cartier, în Caliban. Dar apoi am vrut să vedem ce probleme are Caliban, că el are o poezie. Fiecare personaj are ceva special şi eu asta caut, partea care creează misterul. De exemplu, e momentul în care Caliban aude sunete şi cred că el se emoţionează acolo, e ca un copil inocent, ca un animal. Şi apoi apare frica. Astea sînt elementele pe care l-am construit – poezia şi frica.
Aţi jucat puţine texte clasice şi multe contemporane.
Da, e trendul ăsta, cu dramaturgia contemporană. Acum vine Victor Ioan Frunză la Ploieşti şi pune Scrisoarea pierdută. Nu ştiu dacă o să joc sau nu.
La prima mînă, aţi putea fi distribuit în Tipătescu, la a doua, eu v-aş vedea în Caţavencu.
Sînteţi singura care spune asta. Şi eu mă văd tot în Caţavencu. Îmi place foarte mult rolul ăsta, deşi Caragiale nu îmi prea place, mi se pare prea român, nu atinge nişte corzi universale. Am nevoie de un regizor care să mă facă să înţeleg mai mult din el. Şi în film se întîlnesc poveşti locale din zone considerate exotice într-o anume perioadă. A fost filmul est-european, acum e pe val filmul arab. Dar poveştile care au rămas ca mari filme sînt cele care au o latură universală, nu cele ancorate exclusiv în realitatea locală. Asta au reuşit regizorii de film din noul val românesc, au luat o problemă locală şi au transformat-o într-una universală. Au surprins ceva-ul ăla ca în Moartea domnului Lăzarescu, un film excepţional, la fel cum a fost Reconstituirea lui Pintilie, la vremea lui. Din 2000, de cînd a început să se mişte filmul românesc, pînă acum, noi am ars o perioadă de 40 de ani de cinematografie. Mă uit la scurtmetraje şi văd că lucrurile încep să se schimbe. Tinerii vin din urmă cu alte stiluri. Fac asta din spirit de frondă, dar şi noul val tot din frondă a apărut. N-ar fi putut însă să apară fără generaţia anterioară, fără Danieliuc şi ceilalţi.
Vă plac tehnologiile de ultimă oră în film?
Nu îmi place deloc 3D. Am senzaţia că e artificios. Ador să merg la cinema, aş dormi şi aş mînca acolo, dar 3D mi se pare ceva umflat, mă pierde. E ca un actor care vrea să fie plăcut de public cu orice preţ. Asta face 3D, se bagă pînă în sufletul meu, în ochii mei şi mă oboseşte. Lasă-mă spectator, să gîndesc şi eu, nu-mi arăta chiar tot.
Care este cea mai importantă calitate a dvs.?
Nu cunosc ura. N-am urît niciodată pe nimeni.
Şi defect?
Sînt nehotărît. Am cîte o idee bună şi nu mă duc cu ea pînă la capăt, pentru că nu sînt sigur că e bună.
a cosemnat Oana STOICA
