Despre limite
● Coldplay, Mylo Xyloto, Parlophone, 2011
E foarte la îndemînă să-i iei, astăzi, peste picior pe Coldplay. Mai ales atunci cînd inevitabilul Chris Martin spune că proaspătul album Mylo Xyloto – numele e inspirat de o pictură a Fridei Kahlo – a fost influenţat (şi) de serialul de televiziune The Wire. Şi de mişcarea antinazistă Die Weiße Rose. Etc. Etc. E foarte la îndemînă să nu mai înţelegi nimic din ceea ce-ţi propune Coldplay astăzi. Mai ales atunci cînd beat-urile alea de pe „Every Teardrop Is a Downfall“ te trimit în discotecă, deşi ooooooooh-urile aceluiaşi Martin te trimit la culcare. Slavă, Domnului, lucrurile par a reintra în normal în momentul în care treci la următoarea piesă: ştii că ai de-a face cu cineva care s-a născut un pic prea tîrziu pentru a ieşi la pescuit cu Bono şi prea devreme pentru a purta acelaşi hanorac ca Thom Yorke. „Major Minus“ are un titlu foarte căutat, un efect pe voce la care s-a lucrat mai puţin decît la coperta albumului, o chitară aproape interesantă şi nişte sintetizatoare despre care ştii că sînt puse acolo de Brian Eno, ca să iasă, totuşi, bine în era muzicii făcute mai degrabă pe computer. În acest foarte fragil punct al existenţei lor se află Coldplay chiar în acest moment. Între un trecut cinstit – dar complet îngropat sub tonele de intenţii bombastice ale trupei – şi un prezent în care R&B-ul, învăţat peste noapte, devine o opţiune din cale-afară de acceptabilă. Imprevizibila „Princess of China“ devine, astfel, una dintre cele mai înspăimîntătoare piese pe care s-a auzit vreodată vocea prinţesei din Barbados, Rihanna. Iar textul ei ar putea fi, la rîndul lui, pus la gazeta de perete a oricărei şcoli generale. În regulă – Coldplay n-a fost niciodată o formaţie de poeţi care să fi depăşit rimele de ciclu primar, dar asta e prea jos chiar şi pentru un îndrăgostit de clasa a IV-a: „I could’ve been a princess, you’d be a king ⁄ Could’ve had a castle and wore a ring“.
Nu sînt prea multe lucruri de spus despre Mylo Xyloto, cel de-al cincilea album de studio al trupei londoneze. Poate doar că, în cazul în care n-ai simţit deja asta, e un album-concept, care spune povestea de dragoste dintre două personaje numite – a fost simplu, nu? – Mylo şi Xyloto, care se întîlnesc într-o bandă şi trăiesc, Chris Martin dixit, „într-o distopie urbană opresivă“. De aici, probabil, acele reprize sonore care durează mai puţin de un minut şi care m-au făcut să mă gîndesc la faptul că ascult, în esenţă, un album de colinde. De aici, probabil, şi foarte multele „woooh ooohh ooohh ooohh ooohh oooh“-uri deloc distopiene, aruncate-n eter de soţul doamnei Paltrow. Tot de aici, probabil, faptul că, după cîteva ascultări ale albumului, nu am rămas cu nimic. Asta dacă nu pun la socoteală confuzia în care m-a abandonat.
Scurt pe doi, realitatea arată astfel pentru mine: Coldplay e o trupă extrem de limitată creativ – iar Enoxificarea abundentă n-a reuşit să îndepărteze acest blestem –, ieşită, în timp, periculos de mult din propria zonă de confort numită Parachutes. Sau A Rush of Blood to the Head. Iar Mylo Xyloto nu este decît o altă dovadă a acestei opresive impotenţe.
