"În absența diversității, nu sînt posibile nici viața, nici cultura" - interviu cu Anouar BRAHEM

Acest interviu a fost publicat cu ocazia primului concert Anouar Brahem în România. Spre marea noastră bucurie, Brahem se întoarce, pe 27 octombrie. Ne vedem la concert. (N. red.)

Este muzicianul tunisian care a străpuns toate barierele dintre Est și Vest, oferindu-ne, prin muzica sa instrumentală bazată pe timbrul încîntător al oud-ului (lăuta arăbească), prilejul de a asculta adierea Orientului.

Prefaţînd concertul dumneavoastră, Dhafer Youssef – aflat, de asemenea, în prima sa vizită în România – vă numea prieten şi sursă de inspiraţie. Există o tradiţie în arta oud-ului, o şcoală, un tandem maestru-ucenic?

Da, există o mare tradiţie în arta oud-ului. În muzica tradiţională arabă, oud-ul a ocupat întotdeauna un loc central. Începînd însă cu anii ’50, şi ca urmare a influenţelor occidentale, orchestra arabă s-a mărit şi oud-ul s-a văzut „înecat“, regăsindu-se însărcinat doar cu roluri de figuraţie, pierzîndu-şi, astfel, rolul motor în orchestră şi, încetul cu încetul, dispărînd total. Eu am avut şansa enormă de a fi, timp de cîţiva ani, elevul şi discipolul unui mare maestru, cu siguranţă unul dintre ultimii: Ali Sriti. Dar, de la începutul anilor ’90, asistăm la o formă de renaştere a artei oud-ului în prezenţa unei noi generaţii de interpreţi. Astăzi există din ce în ce mai mulţi tineri interpreţi de oud, ceea ce ne-ar putea permite să vorbim de o nouă şcoală. Cazul lui Dhafer Youssef este elocvent.

Sînt multe voci care spun că oud-ul este un instrument oarecum limitat. Credeţi că există o oarecare dificultate în a te exprima „total“ cu ajutorul lăutei?

Cu siguranţă, paleta oud-ului nu este precum cea a unui pian, nici nu este un instrument polifonic, iar volumul său sonor este destul de limitat. Ca şi cea mai mare parte a instrumentelor acustice cu coarde, oud-ul este un instrument fragil şi, cu toate acestea, în ciuda vîrstei lui (are douăsprezece secole), continuă să trăiască. Mai mult decît atît, beneficiază de un extraordinar interes recîştigat în lumea întreagă, iar în muzica arabă este astăzi un vector al modernităţii. Pentru un instrument care acumulează atîtea handicapuri, este un parcurs destul de ieşit din comun. Să-i urăm viaţă lungă!

Cît valorează un oud bun? Este mai preţios unul nou (aidoma pianelor) sau unul vechi (cazul viorilor)?

E greu de spus. Nu se găsesc oud-uri bune aşa de vechi precum vioara, instrument care poate avea cîteodată şi peste patru sute de ani. Nu ştiu dacă aceasta se datorează condiţiilor de conservare a oud-urilor vechi sau este natura instrumentului în sine. Eu am un magnific luth sirian, care are mai puţin de o sută de ani, însă nu la el cînt şi nu cu el călătoresc, căci este prea fragil. Cel pe care interpretez în mod regulat are cam patruzeci de ani. La început nu era un instrument de bună calitate, însă a îmbătrînit foarte bine şi am şi reuşit să-l ameliorez schimbîndu-i tăblia. Acum este foarte bine echilibrat. E foarte dificil să găseşti un oud bun.

„Diversitate şi fuziune“

Cariera dvs. discografică a început acum 20 de ani, la casa de discuri ECM, căreia i-aţi rămas fidel. Circulă o legendă potrivit căreia ECM nu acceptă benzi demo, dar că dvs. sînteţi singurul artist al cărui contract a plecat de la audierea unei asemenea casete.

Nu este o legendă, ci purul adevăr. Trimisesem, într-adevăr, o casetă la ECM şi, după cîteva zile, Manfred Eicher mi-a telefonat pentru a-mi propune să înregistrez. Îmi dau seama cît de ieşit din comun este acest fapt.

ECM produce ediţii de muzică contemporană; este oud-ul atît de important pentru universul sonor al epocii noastre sau, mai curînd, vocea dvs., mesajul muzical se înscriu în rigorile producătorului german?

Cînd am început să cînt, eram pasionat de muzica arabă veche, pe care am studiat-o foarte serios. Însă, cu timpul, am devenit compozitor şi creaţia mi-a devenit principala preocupare. Astfel, cînd am început să urc pe scenă ca muzician profesionist, nu-mi închipuiam s-o fac altfel decît prezentîndu-mi propriile compoziţii. În acelaşi timp, creaţia nu are sens pentru mine decît dacă este inedită, originală, personală şi, deci, contemporană. ECM este locul ideal pentru muzica pe care o compun. Muzica contemporană nu este doar muzica nouă a tradiţiei europene, ci toată muzica nouă din lume.

Recent aţi fost filmat şi inclus în documentarul-tribut ECM Sounds and Silence. Aţi fost onorat, sau vorbim mai degrabă de o obligaţie? Mulţi muzicieni care au adus faimă şi beneficii label-ului ECM au fost, inevitabil, omişi.

Nu am participat la geneza filmului, nu pot comenta despre prezenţa sau absenţa unui artist sau a altuia. ECM are o paletă foarte bogată de artişti, sînt atît de mulţi muzicieni extraordinari sub însemnele lor! Despre ECM se pot face zece filme, nu unul, care pot fi, toate, unul mai interesant decît altul. Pentru mine, nu a existat nici o obligaţie, lucrurile s-au făcut în mod natural şi a fost foarte plăcut să particip la film. Totul s-a petrecut într-un spirit de mare sensibilitate şi de respect artistic. Cred că filmul s-a făcut cu artiştii care erau acolo în momentul respectiv, legat de imprimarea unui disc sau de un concert. A contat, aşadar, posibilitatea acestora de a se întîlni cu Manfred Eicher, cu regizorii şi deci cu filmul în sine.

Aveţi multe formule scenice pe care le desfăşuraţi în paralel. Aproape toate variantele în care aţi concertat şi, ulterior, aţi imprimat fac, în continuare, obiectul recitalurilor dvs. Asta e oarecum neobişnuit, întrucît majoritatea muzicienilor nu se mai întorc la echipele precedente, caută unele noi. În plus, în cazul dvs. nu vorbim de înlocuirea unor instrumentişti cu alţii, ci despre o altă arhitectură sonoră.

Fiecare proiect are o geneză proprie şi, de obicei, eu nu mă ocup decît de unul singur o dată, acela al ultimului disc, interpretînd întotdeauna acelaşi program. La ora actuală, grupul cu care concertez este noul meu cvartet, cel de pe The Astounding Eyes Of Rita. De puţin timp însă, mi se întîmplă să cînt şi cu trioul de pe Le Voyage de Sahar, cu François Couturier şi Jean-Louis Matinier, dar şi cu cel de pe Thimar, alături de Dave Holland şi John Surman. Ţin foarte aproape de sufletul meu aceste două formule vechi de trio.



Anul acesta, Festivalul de la Montréal v-a invitat, în trei zile consecutive, cu aceste trei dintre cele mai de succes şi mai diferite proiecte ale dvs. Este o premieră?

Festivalul de la Montréal mi-a propus să apar anul acesta în cadrul prestigioasei serii „Invitaţie“, cu trei concerte diferite. Am considerat că, în afară de noul meu proiect, ar avea sens să reinterpretez Le Voyage de Sahar şi Thimar. A fost o ocazie de regăsiri formidabile şi, avînd în vedere primirea extraordinară a publicului, acesta rămîne un eveniment marcant în viaţa mea de muzician.

O altfel de premieră, amară, a avut loc tot anul acesta la Montréal: Khaled Yassine, percuţionistul libanez din cvartetul de pe The Astounding Eyes Of Rita, nu a primit viza, drept pentru care cvartetul a devenit, pe loc, un neaşteptat trio. Ce s-a întîmplat şi cum aţi reacţionat?

Într-adevăr, Khaled Yassine nu a primit viza de intrare în Canada. Nu se ştie cu adevărat dacă i-a fost refuzată sau dacă nu a fost gata la timp. În orice caz, cam la o lună după ce şi-a depus cererea, viza nu era gata şi nimeni nu a fost capabil să-i prezinte vreun motiv. Pe scurt, nu a putut călători la Montréal. A fost un moment de frustrare enormă pentru noi toţi şi, dacă am decis să nu anulăm concertul şi să interpretăm în formulă de trio, acest fapt se datorează publicului. A fost o decizie dificilă, căci percuţia joacă un rol important în acest proiect şi ne-a fost foarte greu să ne imaginăm interpretînd fără percuţie. În ciuda frustrării şi a dificultăţii însă, Björn Meyer, basistul, şi Klaus Gesing, clarinetistul, au făcut faţă formidabil. Dacă judecăm după reacţia publicului şi a presei, cred că am realizat un concert bun. Unii dintre jurnalişti l-au descris chiar ca pe unul dintre cele mai importante ale festivalului.

Cînd aveam 17 ani, am decis cu un prieten să facem o călătorie în străinătate şi am vizitat nouă ţări, fiind plecaţi de-acasă timp de o lună şi jumătate. Nu eram bogaţi şi am făcut această călătorie cu mijloace foarte limitate, însă a fost o experienţă formidabilă. În acea epocă, frontierele erau deschise şi nu aveam nevoie de viză. Astăzi, pentru marea majoritate a tinerilor, acest tip de aventură este de neconceput, iar eu consider acest fapt regretabil. Este de mirare că, în aceste momente în care se vorbeşte mai mult decît oricînd de mondializare şi de libera circulaţie a produselor comerciale, închidem frontierele pentru oameni. Nu este treaba mea să judec politica controlului de frontieră al unor ţări, dar, din punct de vedere uman şi moral, acest fapt mă deranjează foarte mult, căci se opune ideilor de diversitate şi fuziune, care înseamnă, pentru mine, noţiuni fundamentale ale omenescului. După părerea mea, nu este posibilă viaţa, nu este posibilă cultura în absenţa diversităţii.

„Mă văd cîteodată cineast, bucătar“

Cîntaţi, în general, alături de muzicieni de jazz. Totuşi, muzica dvs. nu este jazz. Care să fie motivul?

Nu ştiu de ce am avut această dorinţă irezistibilă de a cînta cu muzicieni de jazz şi de a compune pentru instrumente de jazz. Vin totuşi dintr-o cultură muzicală foarte diferită şi, la vremea respectivă, acest fapt a fost perceput ca o ciudăţenie. Iar asta se întîmpla înaintea modei world music în care toată lumea cîntă cu toată lumea. Versatilitatea muzicienilor de jazz, deschiderea lor şi paleta largă pe care o pot avea în exprimare au fost determinante. Ca şi în jazz, în tradiţia muzicală arabă improvizaţia este foarte importantă.

Dvs. nu apăreţi niciodată pe albumele altora, de ce?

Îmi este frică să nu mă pierd. A compune presupune o mare concentrare. Munca pentru propriile proiecte îmi cere mult timp şi multă atenţie. Asta mă duce chiar cîteodată la reducerea considerabilă a concertelor. Ar trebui să găsesc un interes muzical major pentru a accepta să lucrez într-un proiect care să nu fie al meu.

Circulă muzica dvs. şi sub formă de partituri? Scrieţi şi pentru celelalte instrumente care vă acompaniază?

Da, desigur, scriu muzica pe partituri. Sînt însă lucruri legate de spiritul muzicii, care nu se scriu cu adevărat. Rămîne ca interpretul să le simtă şi să le exprime, în afara notelor mele. Este şi motivul pentru care alegerea muzicienilor cu care lucrez îmi ia foarte mult timp. Nu trebuie să mă înşel. Ca şi într-un film, trebuie ales bine actorul, cel ce va da viaţă personajului.

Care să fie instrumentul cu care vă imaginaţi, într-o bună zi, că veţi imprima? Bogăţia spectrului sonor de pe albumele dvs. mă face să cred că încă exploraţi.

Chitara flamenco şi fluierul indian sînt instrumente care mă fascinează. O orchestră de coarde, de asemenea.

Dacă nu vi se oferea şansa de a deveni un virtuoz al oud-ului, care ar fi fost alternativa pe care v-aţi fi dorit-o? Chirurg, scafandru, maharajah?

Am multe interese pentru atîtea lucruri diferite, însă practica muzicii este atît de cronofagă şi energofagă, încît nu-mi rămîne timp să fac altceva. Este frustrant. Mi se întîmplă să mă gîndesc să o las mai încet cu muzica, pentru a avea mai mult timp să pot citi, să văd un film, să învăţ lucruri noi… Mă văd cîteodată cineast, bucătar, aventurier, explorator. Aţi spus maharajah? Nu este o idee rea. Îmi aminteşte de filmul Salonul de muzică al regizorului indian Satyajit Ray, care povesteşte declinul unui mecena aristocrat care îşi sacrifică averea şi familia pentru artă, dînd recepţii ruinante în salonul său de muzică. Mi-ar fi plăcut să fiu mecena.

„Nu doresc să fiu un «produs de export»“

Cît de importantă este muzica în expunerea peste hotare a ţării dvs.? Vă consideraţi un produs de export, un ambasador? Realizează tunisienii ce importanţă spirituală vă conferă oameni din lumea întreagă?

Pentru mine e dificil să judec aceste lucruri. Există ceva inaccesibil în muzică, ceva intangibil care ne face să rămînem umili. Îndată ce avem sentimentul că atingem ceva, ni se revelează o lume încă şi mai mare, şi mai bogată. Sînt foarte mîndru de stima pe care unii tunisieni mi-o poartă, dar nu doresc să fiu nici ambasador, nici un „produs de export“. Doresc să fiu cît mai liber cu putinţă.

Cum apasă asupra dvs. şi a universului sonor, pe care l-aţi construit, povara religioasă? Există, fără îndoială, în mod regretabil, un zid între spiritualitatea aşa-zis occidentală şi cea orientală, cea căreia îi sînteţi asimilat. E drept că aţi contribuit la demolarea acestui zid, însă ultima decadă l-a reconstruit. Orhan Pamuk spunea de curînd: „După septembrie 2001, ne citesc mulţi occidentali, căutînd să ne înţeleagă“. Credeţi că aveţi şi un public generat de acest gen de curiozitate?

Nu pot spune dacă publicul pe care îl am în Europa sau în alte părţi este generat şi alimentat de o astfel de curiozitate. Poate doar o parte din el. Cei mai mulţi dintre cei pe care-i întîlnesc şi care-mi vorbesc de circumstanţele în care mi-au descoperit muzica îmi spun adesea că mi-au găsit muzica întîmplător, ascultîndu-mi vreunul dintre discuri la vreun prieten sau la vreo cunoştinţă. Cît despre problema zidului, cred că este o idee ce se construieşte în mintea oamenilor, dar care nu are baze reale. Ignoranţa este principalul responsabil al construirii zidului, dacă e să numim unul. În general, omul caută să facă bine, dar are tendinţa neplăcută de a-şi crea duşmani.

Sînt, desigur, diferenţe între spiritualităţile şi culturile occidentale şi orientale, dar sînt şi multe similitudini şi legături. Istoriile noastre sînt atît de întrepătrunse! Cred că ar fi suficient să citim istoria, aceea a spaţiului mediteraneean, de exemplu, pentru a ne da seama de profunzimea acestor legături. Sfîntul Augustin, unul dintre părinţii Bisericii latine, considerat personajul cel mai important în stabilirea şi dezvoltarea creştinismului occidental, este un compatriot tunisian care a studiat la Cartagina, oraşul unde, de altfel, locuiesc eu astăzi. El s-a născut în 354, dintr-o mamă berberă şi un tată romano-african. Maria este citată de mult mai multe ori în Coran decît în Biblie. Pentru islam, Maria este o sfîntă, binecuvîntată de Dumnezeu. Tunisia este astăzi arabă şi musulmană, dar creştinismul face parte din spiritualitatea şi din istoria noastră.

Unde vă vedeţi în următorii douăzeci de ani? Veţi evolua, veţi căuta să vă „menţineţi“?

Cred că activitatea creatoare este o provocare permanentă şi sper să nu cad vreodată în autosatisfacţie. Sper să pot păstra flacăra viu aprinsă şi să reuşesc, astfel încît peste douăzeci de ani, dacă voi mai fi în viaţă, să scriu muzică mai interesantă decît cea pe care o compun astăzi.

Veniţi pentru prima dată în România. Are importanţă pentru dvs. această „primă dată“?

Sînt cu adevărat bucuros să cînt în premieră la Bucureşti. Sigur că, pentru o primă dată, emoţia este şi mai mare!



a consemnat Paul TUTUNGIU
traducere de Călin Cozma