Atunci cînd se discută despre material şi tehnică în contextul larg al arhitecturii, de cele mai multe ori discuţia alunecă într-o zonă strictă. Există o abordare directă care ţine cont de indicatori, parametri, coeficienţi, caracteristici dintre cele mai variate şi eventuale performanţe. În acest context, materialul, chiar natural, sfîrşeşte prin a deveni pură tehnologie.

Lemnul este unul dintre materialele care funcţionează dincolo de un asemenea tip de abordare sumară. Tocmai dimensiunea sa profundă poate reprezenta pretext şi argument arhitectural. Îmi vin în minte două exemple, situate pe poziţii evident diferite, dar care au meritul de a cuprinde atît devenirea lemnului şi amintirea arborelui care va fi fost, cît şi suma sensurilor referitoare la articularea spaţiului.

Cel dintîi se referă la Mănăstirea dintr-un Lemn. În „povestea“ reluată de-a lungul vremii de mai multe surse şi în formule apropiate, un călugăr (sau cioban, după o altă versiune) ar fi visat o icoană iar o voce venită „de sus“ i-ar fi indicat arborele în trunchiul căruia o putea afla. Tăind copacul, omul găsi într-adevăr icoana; apoi, din lemnul arborelui, pe chiar locul în care acesta se înălţase, a construit bisericuţa mănăstirii de mai tîrziu. Pentru oricine ajunge la Mănăstirea dintr-un Lemn şi vede astăzi arborii seculari rămaşi încă în jurul bisericuţei de lemn, „povestea“ pare dintr-odată plauzibilă: dimensiunile impresionante ale acestora ar face cu uşurinţă posibilă construcţia. Acel „dintr-un lemn“ din denumirea locului numeşte atît materialul ca existenţă concretă, palpabilă, sub forma materialului/elementului de construcţie, cît mai ales amintirea arborelui secular care va fi fost – dintr-un copac. Bisericuţa aceasta se ridică pe chiar locul arborelui din care a fost construită!

Conform lui Heidegger, termenul de spaţiu (Raum) definea, în formula sa de început (Rum), acel loc eliberat pentru aşezarea unei tabere, spaţiul destinat unei ulterioare edificări/locuiri. În acest context, scenariul înălţării bisericuţei de lemn oferă un exemplu concret. Doborînd arborele se obţin loc şi material pentru construcţie. Doborînd arborele, icoana se dezvăluie drept nou reper. Semnificaţia este dublă. Această succesiune alternînd registrul concret, topografic, cu cel spiritual, are o singură constantă – lemnul. Lemnul/copacul există ca marcaj al unei origini după cum trecerea sa în registrul materialului de construcţie aduce cu sine delimitarea spaţiului fizic, dar şi aşezarea în spaţiul credinţei. Arborele dispare ca formă, rămînînd însă al locului. Face loc bisericuţei trecînd discret în structura acesteia, unic şi suficient pentru acest scop.

Cel de-al doilea exemplu, asemănător, dar atît de diferit, se referă la capela numită „Bruder Klaus“ a arhitectului elveţian Peter Zumthor. Închinată patronului spiritual al Elveţiei, sihastrul Niklaus von Flüe cunoscut mai apoi drept Bruder Klaus (Fratele Klaus), aceasta este ridicată după un scenariu atent urmărit, scenariu situat la limita ritualului: trunchiurile a 112 copaci sînt aşezate laolaltă astfel încît să formeze un fel de trunchi de con, cu deschiderea liberă la partea superioară. Peste această structură se toarnă 24 de straturi de beton, munca fiind pe de-a-ntregul manuală, făcută de către fermierii locului laolaltă cu rudele şi prietenii. Ulterior, trunchiurilor rămase la interior le este dat foc – urmele lor rămîn însă în carnea betonului înnegrit de fum.

În acest caz, devenirea lemnului este una extinsă: amintirea arborelui ce va fi fost ajunge, în cele din urmă, trecînd prin ipostaza trunchiurilor utilizate drept cofraj şi avînd încă substanţă proprie, amprentă păstrată doar în plastica betonului. Memoria lemnului este transferată prin foc fără a-şi pierde din sens. Lemnul rămîne evident ca prezenţă, chiar în absenţă: în vreme ce betonul înnegrit caută să imite siluetele întunecate ale arborilor din pădure, textura sa este un perfect mulaj după scoarţa aspră a acestora. Lemnul viu dispare în foc lăsînd betonul purificat să-i devină apostol. Alegerea materialului are tot un dublu sens, atingînd atît un spaţiu concret, cît şi unul aparţinînd unei alte ordini. Trunchiurile copacilor ce vor fi fost sînt iniţial aşezate laolaltă într-o structură verticală, dar statică, ce devine, de fapt, reper pentru spaţiul plat şi egal al cîmpului din jur. La interior, însă, structura capătă sensul dinamic al unei mişcări verticale: lumina intrată prin „ochiul“ îngust lăsat la partea de sus, de-a lungul trunchiurilor verticale, devine stea cu miez şi raze. Recuperarea punctuală a unui trecut semnificativ este evidentă: în cea dintîi dintre viziunile sale, Fratele Klaus văzuse o astfel de stea divină, pe cînd se afla încă în pîntecele mamei. Astfel, structura amprentată de arborii ce vor fi fost este orientată atît în plan fizic, dar mai cu seamă în cel transcendent – la exterior reper topografic, la interior trimitere aducînd cu sine sensurile originare din contextul existenţei Fratelui Klaus.

Cele două ipostaze în care apare lemnul suferă asemănări, dar şi deosebiri. Pe de-o parte, avem de-a face cu generarea şi mai apoi orientarea unor spaţii fizice concrete, ambele în directă legătură cu arborele ce va fi fost. Faptul că acesta mai există încă în elementele unei structuri vizibile sau doar simpla sa amprentă mai dăinuie în epiderma altui material reprezintă doar un mod diferit de a expune devenirea materialului. În ambele exemple avem de-a face cu un lemn care se retrage, într-un fel sau altul, în plan secund, lăsînd în faţă semnificaţia şi referinţele pe care le-a adus cu sine. Dacă în cazul bisericuţei dintre arbori seculari lemnul era materialul la îndemînă, materialul disponibil la faţa locului, chiar dacă dublat de un mesaj revelat, în cazul capelei închinate Fratelui Klaus, alegerea materialului este una independentă. Nu disponibilitatea materialului este importantă, cît semnificaţia acestuia în scenariul edificării. Contează sensul adus laolaltă cu propria-i substanţă, dar şi disponibilitatea de a fi parte a unui „ritual“ constructiv şi de a lăsa, mai apoi, o mărturie „înregistrată“.

Pe de altă parte, materialul laolaltă cu suma de ipostaze anterioare trimite către un înţeles originar. Acesta este fie unul cu impact amplu, precum ctitorirea unei biserici revelate, fie are o semnificaţie individuală referindu-se la vremea fătului din pîntecele mamei. Oricare din cele două, însă, oferă reper şi orientare pentru un alt fel de spaţiu, pentru un alt fel de coordonate.

Lemnul, ca prezenţă, este capabil a declanşa o arhivă concretă de înţelesuri şi valori, fie că ni le mai aducem aminte, fie că le-am uitat, fie că le dăm importanţă, fie că nu. Este suficientă disponibilitatea pentru urmărirea firului… Excepţie fac, poate, doar acele gesturi arhitecturale în care lemnul ajunge să fie utilizat exclusiv pentru caracteristicile sale tehnice ori pur şi simplu datorită accesului rapid la resursa de material. Dar în aceste cazuri, în locul său s-ar fi putut regăsi foarte bine oricare alt material disponibil în condiţiile respective. Alegerea este determinată de eficienţă şi mult prea puţin de materialul în sine.

Implicarea tehnologică şi tehnica avansată, în mod evident făcînd carieră în domeniul programelor de arhitectură, nuanţează tocmai această zestre, încă neexplorată pe deplin, a materialului. Acum, în momentul în care avem materiale cu prezenţă imediată, special create pentru a rezolva probleme imediate, materiale performante respectînd condiţionări şi exigenţe exclusiv tehnice, lemnul are şansa unui nou grad de libertate: eliberat de constrîngerea structurală, îi rămîne deschisă zona propriei expresivităţi şi a propriei ascendenţe. Lemnul poate trece din zona argumentelor în spaţiul sensurilor.

aprilie 2012  

Horia Dinulescu este dr. arhitect.

Foto: H. Dinulescu