De fiecare dată cînd sărbătorile cu nume de sfinţi declanşează o avalanşă de felicitări adresate prin mass-media celor care-şi au ocrotitorul în calendarul bisericesc, mă întreb cîţi români vor mai da de băut şi vor petrece zile-n şir, pe motiv că-şi serbează ziua onomastică peste vreo două decenii, avînd în vedere că numărul copiilor mîndri că se numesc Gervis, Andrada sau Belfast este tot mai mare. 
 
Păi, cine-şi mai botează acum copilul Ion, Gheorghe, Dumitru sau Nicolae? Mai nimeni. Cît despre Ilie, Visarion, Zaharia sau Mina, nici pomeneală. Mihail supravieţuieşte sporadic, văduvit de l-ul final, iar pe Gavril îl mai aflăm doar în buletinele unor venerabili pensionari. Chiar şi Gabrielele sau Mihaelele se află-n vizibilă recesiune. La Sf. Parascheva se calcă toţi în picioare ca să se-nchine, dar pentru nimic în lume nu şi-ar boteza careva fiica sau fina cu acest nume. Acum se plimbă în cărucior şi foşnesc din pamperşi cei cu prenume exotice, de telenovelă, precum Armando, Gilbert, Lorena sau Lambada, iar dacă vreun Vasile se încăpăţînează ca finul să-i poarte numele, părinţii, mari fani de producţii sud-americane la kil, adaugă repede un Denis sau un Gerald, ca să pice şi pe-a lor, şi toată lumea să fie mulţumită.  
 
Boala aceasta nu e chiar recentă. Prin anii ’50, cînd viitorii cetăţeni ai republicii aflau încă de la grădiniţă că generalissimul Stalin este cel mai bun prieten al lor şi că trebuie să-l iubească mai mult decît îşi iubesc părinţii, începuseră să răspundă la strigarea catalogului copii de activişti numiţi Nataşa, Zoia, Nina, Tania, Serghei, Saşa, Volodia sau Liuba. Se putea oare ca fiica lui Emil Bodnăraş să nu se numească Svetlana?! Ba, îmi amintesc şi de-un fost coleg de şcoală, Bulubenchi Stalin. Ceva mai tîrziu, la vremea cînd nea Ceaşcă deprinsese gustul „vizitelor de lucru“ pe la fostele cetăţi domneşti, unde era întîmpinat de actori călare, care făceau pe voievozii şi arătau cu buzduganul spre Cehoslovacia, au fost „revigoraţi“ tradiţionalii Mircea, Ştefan sau Mihai, urmaţi de o avalanşă de Bogdani şi Dragoşi mititei. La fete, numele istorice n-au prea avut succes. Muşata, Stanca, Bălaşa sau Chiajna nu erau compatibile cu „avîntul revoluţionar al vremurilor noi“, drept care au dispărut cu desăvîrşire. În schimb, pentru că Ileana, Catrina sau Ilinca aveau un iz prea rural, Dragoş şi Bogdan jucau şotronul cu Roxane, Cristine, Raluci, Angele şi Cerasele. Mariilor şi Elenelor a început să li se „asezoneze“ constant un al doilea nume, pentru că Anamaria, Marilena sau Maria-Elena confereau lustru orăşenesc şi nici nu se risca un alint plebeu, precum Maricica, Măriuţa, Măriuca sau Lenuţa. 
 
Ca orice modă, şi moda prenumelor este extrem de capricioasă, drept care amintitele nume de voievozi au devenit caduce, iar funcţionarii de la Starea Civilă făceau cîrcei la mînă completînd certificate de naştere pentru Cătălin, Călin, Codruţ, Alin, Cristian, Cosmin, Răzvan sau Ciprian, secondaţi de Oana, Ramona, Alina, Andra sau Loredana. Cînd striga cîte-o bunică din balcon „Cătălin, treci în casă!“ sau „Loredana, hai la masă!“, se golea parcarea de şoimi ai patriei. Filmele muzicale sau cele cu altoiri de pumni şi picioare peste gură, precum şi puţinele seriale TV dinainte de 1989, au adus cu ele „cinematografierea“ prenumelor de la oraşe şi sate. Aşa au apărut Pamela şi Boby Lingurar, Rocco Barabulă, Stalone Borfălău, Isaura Ciocănel sau Elvis Aboului. Cel care a bătut recordul şi a rezistat cel mai mult în timp a fost Gianni Morandi. Al său „În genunchi mă întorc la tine“ a lăsat drept amintire prin spaţiul nostru mioritic o mulţime de Giani, Geany, Gianu, dar, mai ales, Gianine sau Geanine. Noroc de pleata blondă a lui Florin Piersic, că altfel nu mai aveam pe cine felicita de Florii. Aşa mai dai de cîte-un Florin sau Florian, o Florină sau o Floriană, dar Florica... Cîh! Never!!! 
 
Actualul excedent de Andreea şi Andrei nu trebuie pus pe seama conştientizării importanţei Sfîntului Andrei în evoluţia noastră religioasă. Aceste prenume au început, pur şi simplu, să se poarte, precum pantofii de un anumit model, iar rezultatul se vede. Ca să numărăm cîte Andreea sau cîţi Cătălini şi Călini apar zilnic pe posturile noastre de televiziune, nu ne ajung degetele de la mîini şi picioare. La rîndul lor, aceste „vedete“ nu se simt în top dacă nu pot spune lumii că au adus pe lume un David, o Sara, un Noah sau o Aisia. 
 
Conform legii, fiecare părinte are dreptul să-i spună copilului cum pofteşte. Chiar şi cuvintele de ocară de pe garduri au liber acces în certificatul de naştere. Dar, dacă o telenovelim în continuare cu botezatul, s-ar putea întîmpla ca peste un timp nici măcar vacile noastre să nu se mai numească Bălana sau Joiana şi o să-l auzim pe badea Luiz-Alberto din Chintinici, poruncind prin ogradă: Băăăi, Edmond-Octaviooo, băăăi, Ramon-Felipeee, dischideţ breee poarta, c-o vinit Raimonda di la imaş! Şî tu, Sabrinî-Izabelă, puni digrabî măliguţa la hiert şî dă fuguţa la muls, c-amuş gioacî pi teve Corlata2 Corazona lu’ Bostănel şî Belmondo a lu’ Căcărează în Pacatu’ din cucuruz!