SITUAȚIUNEA

Mă gîndesc uneori că, de fapt, „calea lui Gorbaciov” a reprezentat marea excepție a istoriei, în timp ce „calea lui Putin” (violentă, represivă, resentimentară) e mai curînd regula, cel puțin în spațiul euro-asiatic.

A te folosi fără control și limită de ceea ce am numit „concepte-cauciuc” în spațiul public nu e decît o formă, deloc benignă, de maladie etică.

Autorii scrisorii nu sînt decît un impur „grup de interese”, pus pe subminarea autorității guvernamentale. Ca să nu mai spunem ca sînt doar 100! Păi se compară ei cu cei 3,5 milioane de elevi cărora le este dedicată legea?!

Constat, doar, că sîntem un popor „sentimental“, complex, cu o tradiţională vocaţie a „iertării“ creştineşti, dublată, cînd „dă bine“, de o demnă paradă justiţiară…

Atîta doar: cînd eşti în faza de învăţare, nu se cade să adopţi, ţanţoş, postura învăţătorului. Mai ai încă de butonat…

Probabil, totuși, că determinismul geografic joacă un anume rol în judecățile noastre politice, sociale, culturale, dar, ca orice determinism, are limite. Iar cînd încercăm să vedem dincolo de ele, nu putem ignora o decizie morală, adică libertatea.

Spiritul ciocoismului renaşte (supravieţuieşte) viguros pe scena noastră politică şi are la bază aceeaşi congenitală inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinată.

Miracolele sînt prin definiție nu numai încăpățînate, ci și cad nepoftite peste gazde.

Ezit, de cînd mă ştiu, între asceză şi lăcomie, între Yoga ierbivoră şi Michel Onfray.

Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale.

Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu.

Pe lîngă consistența ei memorabilă, ea se bucură, în clipa de față, și de o miraculoasă adecvare conjuncturală: sîntem în plină dezbatere despre o nouă lege a învățămîntului.

Stimulezi complicitatea cititorului. Îi arăți cît de mult îl înțelegi, pînă ce vigilența îi scade.

N-am fi crezut, cînd, prin dl Radu Cosașu, am ales numele acestei reviste, că asumăm profilul unui „original“ spirit al locului.

A declara răul radical inexistent, deoarece, chipurile, ar fi „inadecvat unei societăți secularizate”, mi se pare o monstruozitate.

Am găsit scrisoarea de mai jos, primită în 1987, de la Nicolae Steinhardt. O fac publică, pentru că se referă la un articol celebru al Părintelui Nicolae despre „catharii“ de la Păltiniș.

Vremurile ne cer curaj, nu sofisticărie, limpezime morală, nu încîlceală printre teorii, simplitate în convingeri, nu lîncedă indecizie între nuanțe.

Abilitatea de a perora fără să spui nimic e, pare-se, înzestrarea obligatorie a cuiva care vrea să-și asigure o carieră publică de succes.

Politeismul este relativ favorabil toleranței și pluralismului.

Părintele Iustin Marchiș, de care mă leagă o viață de dialog spiritual, mi-a trimis, de curînd, mai multe pagini din textele protodiaconului Andrei Kuraev, teolog neconvențional al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Rămîne aproape întotdeauna în istorie un rest inexplicabil prin considerente pur raționale, prin forțe obiective, prin factori clasificabili și relevanți statistic ori prin determinisme sociale.

Mi-e greu să pricep de ce a certa pe toată lumea e o formă de „acțiune”.

Președintele Franței, Emmanuel Macron, a declarat de două ori, nu o singură dată, că „nu trebuie umilită Rusia”.

„Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tînăr, bătrîn, de un sex sau de altul sau de amîndouă, el a fost, este şi va fi român adevărat...”

Faptul că despre noi înșine știm încă de mult cam tot ce se poate ști esențial e dovedit și de altceva: perenitatea marilor opere literare clasice – autorii lui Ghilgameș, Arjuna, Oedip, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Anna Karenina știau deja tot ce știm și noi despre sufletul și cugetul omului.

Recurgem ușor și emfatic la demagogia „românismului“, dar mai mult în campaniile electorale și la petreceri.

Nu, Occidentul nu-i excomunică nici pe Dostoievski, nici pe Tolstoi, nici pe Bulgakov, nici pe Pasternak, nici pe Ceaikovski, nici pe atîtea alte genii din literatură, muzică sau film.

Rusofobia conviețuiește constant cu rusofilia, admirația cu panica, tentativa colaborării cordiale cu derapajul credul, contraproductiv.

Relativa mizerie morală a lumii europene se oglindește și în insuficiența modelelor pe care ea le-a ales.

Episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia.

Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.

Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.

Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?

...deveneam nerăbdător ori de cîte ori filosofia întîrzia prea mult în concept, în terminologie, în acrobație analitică.

Este însă și altceva, încă mai sinistru, în acest tip de eufemisme politico-ideologice: ele servesc la dezumanizarea adversarului, eliberînd conștiința de orice reproș pentru un act criminal.

M-aș fi așteptat ca ierarhii moscoviți să-l certe părintește pe războinicul de la vîrful ierarhiei politice.

A sancționa un război cu calificativul de „sfînt” e o străveche ocupație a religiilor lumii.

Economiştii nu pot lua în calcul decît realităţi imediate, conjuncturi „actuale” şi dezvoltări „posibile”.

Credința în capacitățile de anticipare ale autocrațiilor ține în mare parte de propagandă.

Cei care se vor strădui să cerceteze în viitor momentul istoric pe care dl Spiroiu, dl Fota și cu mine l-am trăit nemijlocit vor avea serioase dificultăți să ofere o imagine reală, credibilă, obiectivă a episodului politic din august 1991.

O altă problemă, și mai mică, este că prim-ministrul, prin intermediul avocaților și al procurorilor, a reușit să împiedice, pe chestiuni procedurale, analizarea tezei sale de doctorat de către CNADTCU.

Ucraina stă însă între un agresiv apetit imperial și o sumă de bune (și politicoase) intenții europene.

Regimurile comuniste au fost modele de sclavie colectivă; totuşi, ele au fost şi susţinute popular într-o măsură însemnată.

„Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a trăi corect.“

Am vrut „umbrela” mai mare și mai puternică americană și numai apoi mult mai colorata umbreluță europeană.

Cum să ajungi să te crezi singur în univers, să te crezi locotenentul lui Dumnezeu pe pămînt, dacă nu Dumnezeu însuși?

Istoria revine obsesiv pe urmele ei, iar consecințele apar treptat: acum e episodul cînd fiara de pradă atacă și tot ea pretinde că e ea în pericol.

La noi a apărut, de ceva vreme, ideea (și practica) gazetăriei de grup amical.

Percepem o ironie: Gogol, marele scriitor rus, era ucrainean.

Nici o fărîmă de argumentație creștină nu pare a influența crunta realitate.