SITUAȚIUNEA

Cîte unul se crede central fiindcă e bătăușul clasei; un altul, fiindcă e al planetei.

Cultura dialogului e în declin. Ce e de făcut? Mai întîi, ar fi nevoie, poate, de un episod de tăcere asumată.

Dar marginali cumva sîntem cu toții.

Dacă te hotărăști să scrii despre un subiect de actualitate, intri în alte „dileme”.

Moartea sa în închisoarea comunistă e desigur regretabilă și trebuie pusă pe seama ororilor celuilalt totalitarism, dar ea nu scuză servilismul precedent.

Europa se definește, așadar, prin refuzul oricărei forme de „europocentrism”.

Iar cînd ne lipsesc structural răspunsurile adecvate, povestea lipsei de răspuns e și ea un fel de răspuns.

Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic.

Am remarcat pe FB că unii observatori s-au arătat surprinși, alții nedumeriți.

Ascult şi aud, în întuneric, mesajul, totodată imemorial şi eschatologic, al destinului naţional.

În tot cazul, omul tradițional știa cărui dumnezeu să se închine și cum s-o facă. N-avea de ales decît în ce fel să urmeze tabla valorilor prescrise.

Dar, în general, reacția unora dintre politicienii și gazetarii autohtoni după eșecul Schengen n-a reușit să depășească mimica unei bosumflări provinciale.

Dar se poate întreba cineva: dacă răul nu se activează fără o anumită, fie și mică, proporție de bine, de ce binele însuși nu e mai puternic și mai activ?

Să ne înțelegem: nu vreau să-i evacuez nici pe Marx, nici pe Engels, nici pe G.B. Shaw, pe Sartre, pe Éluard sau pe Aragon din lista de repere semnificative ale culturii europene.

Dacă acestea sînt așa, înțelegem pasiunea modernă pentru monarhia constituțională. Cu regii și prinții Angliei mai ales sîntem toți „vecini” prin intermediul presei, al Internetului și acum, iată, al unei cărți.

Un excelent film polonez (Cold War) din 2018, în regia lui Pawel Pawlikowski, oferă o melancolică imagine a acestei insolubile duplicități.

Închiși, așadar, aproape ermetic fiecare în bula noastră, incapabili să iubim și să apreciem ceea ce alții, din altă bulă, iubesc sau apreciază, în cel mai bun caz mai păstrăm numai atîta: nostalgia unei unități și comuniuni pierdute.

Ioana Bot îmi trimite, anual, mostre folclorice fermecătoare. Mai jos, două dintre ele (culese – îmi spune Ioana – de folcloristul maramureșean Dumitru Iuga).

Ne mărturisim însă surprinderea că o societate, care se prezintă pe sine drept creștină, se poate considera pe sine în ordine fără acest fundament.

Oricare dintre noi este, în definitiv, un Siddharta care, la un moment dat, evadează din parcul palatului, vede mortul și încearcă să trăiască în continuare cum poate – oricît de departe ar rămîne de condiția de Buddha.

Şi totuşi, imaginile lui Florin Ciubotaru nu sînt doar discurs şi nu sînt doar exces al multiplicităţii

Poate un eșec politic să producă și un paradoxal benficiu? Am ratat adminterea în Spațiul Schengen.

Sau poate, dacă un zeu ți-e propice atunci cînd te aștepți mai puțin, mai ai o soluție – cea mai bună: iubește.

Dacă nu credeţi, căutaţi, pe YouTube, filmuleţul în care Vladimir Putin cîntă, la un concert de binefacere, melodia „Blueberry Hills“.

Cît despre sintagma „scena politică”, aceasta a devenit atît de banală şi de tocită de utilizarea continuă, încît nici nu o mai luăm în seamă.

S-au găsit, inevitabil, și hermenuți subtili, care să extindă „marasmul” nicasian asupra „discipolilor”.

Bine, dar de ce totuși au nevoie să-și pună la rever acest păcătos de dr.? Vanitate?

Nu mai e vorba de o slujbă publică, destinată să lămurească în vreun fel pe privitor.

abandonînd umanitatea pentru un scurt răstimp, a împrumuta aripile de la îngeri.

Greșeala s-ar putea repara, poate, la o difuzare ulterioară.

Unii se încruntă și se supără zilele astea cînd văd că sîntem mereu amînați de la „intrarea în Schengen”.

„Economie înseamnă să stăm puțin cu lumină și să stăm mult pe întuneric.”

„Pe cît putem discerne, unicul sens al existenței umane este să aprindă o lumină în tenebrele ființei ca atare”

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe.

A fost o minciună măreață și scuzabilă, crede Liiceanu, în perspectiva scopului nobil – salvarea umanității de teama de moarte.

Un bun sfătuitor nu are convingeri normative imuabile: el răspunde întotdeauna potrivit cu chipul celui care întreabă.

Tot ceea ce Biblia atribuie lui Moise, lui Iosua, Judecătorilor, lui David și Solomon, acești autori greci și romani, adeseori ostili evreilor contemporani, îi atribuie lui Moise singur.

Toată lumea se plînge că talentele şi inteligenţele româneşti părăsesc ţara. E o temă naţională, sentimentală, electorală.

Să fim bine înțeleși: nu ne deranjează, ci dimpotrivă, faptul că cei doi istorici au devenit profesori de democrație în SRI și că fac lumină asupra „crimelor și abuzurilor Securității”, dar și asupra „participării agenților statului la Holocaust”.

În materie de politică externă (dar şi internă), independentul român e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent antieuropean.

Ai adesea impresia că oamenii „ajunși” ne cred proști. Că nu pricepem, nu vedem, nu auzim etc.

Ne scufundăm în omogenitatea lui „tu”, iar „tu” evoluează semantic spre „nimeni”.

Și totuși, noi – excepție în excepție în excepție... – avem fantezia de a ne proclama drept normă, ba chiar scop și sens ale Universului. Admirabil tupeu!

Dinaintea unui spectacol mai curînd grotesc, ca acela imaginat de Kremlin în noaptea dinspre 2011, avem dreptul să spunem, ca regina Victoria: „We are not amused!”.

Și, în timp ce Putin pretinde în mod fals că Rusia luptă pentru ființa sa națională, Occidentul, uneori fără să-și dea seama prea bine, luptă (prin susținerea Ucrainei) cu adevărat pentru ființa sa morală.

Lăsînd ironia la o parte, inițiativa rezerviștilor SRI de a „sărbători” lupta bărbătească a Securității printr-un monument instalat chiar în curtea „ghilotinei” construite de ei apare bunului-simț drept halucinantă.

Lumea noastră este deci foarte departe de „sfîrșitul istoriei”, adică de o lume non-conflictuală.

Admit că am fost provocat și de cîteva opinii autohtone, grăbite, simplificator, să constate imaginea „vetustă” a monarhiei în general. Nu pot decît să le doresc „democrație” plăcută...

Și atunci, să spunem că el/ea, monarhul constituțional, este simbolul părții noastre absente, a ceea ce noi nu sîntem, dar poate dorim inconștient să fim, a ceea ce credem că am fost și nu mai putem fi.

Havel spune undeva, în „Puterea celor fără de putere”, că mai importantă decît revenirea la mecanismele de rutină ale democraţiei occidentale este o reînnoită focalizare a politicului asupra oamenilor reali.