SITUAȚIUNEA

Războaiele și epidemiile au format întotdeauna un cuplu reușit.

Împrejurările sufocante pe care le trăim pot provoca un amplu (și poate salvator) efort de reflecție.

A devenit în două zile eroul ucrainenilor și imaginea vie a unui nou David în luptă cu monstruosul Goliat.

Ne trezim mereu cu „vedete” ale vieții publice „demascate”, cu probe, drept nărăviți ai dribling-ului științific.

Noutatea tehnologică nu e atît că „se cunoaște” ce fac rușii în jurul Ucrainei, ci mai ales că nu mai e nevoie de guvernele american, britanic etc. pentru a confirma sau verifica cele mai multe dintre informații.

Retorica amorului patriotic: sună duios, sună eroic, adună voturi.

Dacă Putin și-a închipuit că amenințările și armatele sale divizează aliații occidentali, deja se vede că a calculat greșit.

Dintotdeauna au existat, în mijlocul nostru, tot soiul de lichele care practică zgomotos eschiva retoricii patriotice.

Oamenii respectivi sînt experți în toate: cunosc medicină, farmacologie și epidemiologie fără să le fi învățat.

Sînt în mod decis pentru dezbaterea publică a tuturor demisiilor morale, a tuturor asocierilor cu universul crimei şi al minciunii.

Ceea ce îndurăm din lume îi constituie oare și regula sau, de fapt, reprezintă numai o aproape generală excepție de la o regulă încă ascunsă a naturii umane?

Gestul e fapta contemplativilor, „pragmatismul” lor. Acțiunea e a oamenilor „de acțiune”.

Un regim care își asasinează disidenții, unde competitorii politici sînt otrăviți, care înăbușă vocile critice ale jurnaliștilor independenți, care marchează cu semnul infamiei – „agent străin” – ONG-urile independente și critice.

Ne definim nu doar prin savoarea împlinirilor culturale supreme, ci și prin minoratul ludic al bucuriilor simple.

Nu vom fi nici mai sănătoși, nici mai ecologici, nici mai avuți grație telescopului James Webb.

E o specialitate a gazetarilor de top: cei care „știu mai bine”, care „s-au prins” de șmecherii nesesizate de cetățenii de rînd, care ne explică, ușor excedați, cum stau, de fapt, lucrurile.

Talibanii de toate confesiunile și ideologiile au un singur mare inamic: liberalismul și democrația.

Poeții adevărați să nu se sperie. N-am nici o pretenție!

Mărturisesc că nu pricep de ce susțineți că v-am înțeles greșit atunci cînd am afirmat, într-un articol din Dilema veche, că excludeți morții sau nenăscuții din conceptul (ideea) de umanitate.

N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“.

Corpul de funcționari din administrații și agenții e infestat de impostură – de oameni care nu sînt pregătiți pentru funcțiile și sarcinile ce le revin.

„Moş Crăciun nu apare pictat pe pereţii bisericilor, cu toate că el e bun şi vine din ceruri, pentru că Dumnezeu nu i-a făcut încă dosarul de sfînt“ (Ana Matei, 13 ani).

Oamenii morți sînt, conceptual, la fel de oameni ca și noi, deși nu sînt același fel de oameni.

Nu se mai ocupă nimeni de subiecte „depăşite” cum ar fi cele legate de sensul vieţii, al suferinţei, al existenţei răului.

A apărut o născocire ciudată în satele dimprejurul nostru. Vin la noi călători și negustori care vor să ne-o vîndă și nouă, la schimb cu cîteva oi și capre.

Sîntem cei mai evlavioși dintre creștini, sîntem daci și i-am învățat latinește pe romani.

Rezultatul: un număr disproporționat de mare de morți la milionul de locuitori, în raport cu restul țărilor din Uniunea Europeană.

„Poporul” și „țara” sînt simple fente retorice, nevoia urgentă de soluție și stilistica unei cooperări eficiente sînt simplă materie primă pentru calcule private, pentru autopromovări lucrative.

Degeaba le spui că raționează fals, le arăți statistici, date relative ale mortalității și incidenței.

Am fost emoționat să stau de vorbă cu un om al cărui destin dramatic nu părea să fi lăsat asupra comportamentului și chipului său nici o urmă retorică.

Cea mai mare rată de supraviețuire în lagărele naziste au avut-o comuniștii și sectanții.

O mai jenantă inconsistență ca acelea la care asistăm, de ceva timp, cu un amestec de perplexitate, furie și tristețe nu cred să mai fi trăit pe scena publică autohtonă de după dictatură.

Societatea românească are, se pare, acum un numitor comun: supărarea, indignarea pe cîțiva guvernanți.

Căutăm vinovați pentru toate relele la Președinție, la Guvern, în Parlament, dar nu prea punem pe listă și contribuția pe care și presa, la rîndul ei, o are în generalizarea confuziei, a tensiunii sociale, a eșecului pedagogic.

Aflu zilele astea despre oameni care au încercat să-și falsifice certificatul de vaccinare („pașaportul verde”).

E vorba de o întreagă categorie de oameni, datorită cărora între „afaceri” și „cultură” nu există fractură, ci complementaritate.

Trebuie incriminate sever acele afirmații care stîrnesc ura și teama față de corpul medical, care produc teorii conspirative ce susțin, în principiu, că medicii vor răul pacienților.

Nu mai credem în ce știu specialiștii, dar credem în ceea ce, de fapt, nu știe nimeni cu exactitate.

Sînt lucruri pe care nu le-am mai văzut din 1989 și pe care speram că nu le vom mai vedea niciodată.

E sublim modul în care aleșii noștri ajung să se identifice cu faimoase modele ale literaturii autohtone.

Cum e posibil să ducă direct în șanț și guvernarea, și partidul, și țara?

Ca să dai de citit, trebuie să fii, mai întîi, un harnic și onest cititor tu însuți.

O majoritate a populației nu vrea să imite Occidentul în ceea ce privește dorința de vaccinare contra COVID-19.

Nimănui nu i se poate lua dreptul la conduită, chiar dacă are în spinare o colecţie de eşecuri şi demisii inavuabile.

Există un drog al puterii care dă adicție mai mult ca heroina. Uneori, fenomenul e aproape fulgerător, precum la actualul nostru premier.

Problema instituţiilor noastre e tocmai componenta lor „umană”, prea umană.

Literatura e o formă de ocol, o modalitate rafinată de a amîna scadențele, spunînd între timp fel și fel de povești, iar unii dintre oameni încep să scrie mai tîrziu acele povești.

Un anumit „stat paralel” există, altul decît cel „exploatat” mediatic. E „statul paralel” al performanței (culturale sau instituționale), despre care nu se vorbește.

Ceea ce vedem la noi e lașitate și abordare populistă: nu cumva să-i supărăm prea rău pe diferiții antivacciniști.

Cuvîntul „coaliție” a ajuns să însemne opusul său: o adunătură de bombănitori care se detestă și se excomunică reciproc.