SITUAȚIUNEA

Majoritatea actorilor principali, aparent, nu-și mai înțeleg nici măcar interesul fundamental, necum regulile moralei pe care le calcă nestingherit.

Stăm sub o avalanşă indigerabilă de informaţii tari şi adormim în plină indigestie. Parcă niciodată n-am fost atît de „abuzaţi” mediatic.

Sîntem niște oameni fericiți, care trăiesc într-o țară fericită, chiar dacă suspectez că nu v-ați dat seama pînă acum.

Chiar cînd „situaţiunea” e grav fisurată, nu ajuţi cu nimic transformînd-o în polemică partizană, triplînd cearcănele, manipulînd geamătul ca să semene a urlet.

Știm să explicăm foarte bine evenimentele odată ce acestea s-au produs și au devenit istorie, dar rămînem adesea incapabili să anticipăm, să prevedem ceea ce abia urmează.

A simţit vidul omenescului, fără să piardă din vedere latenta lui frumuseţe, promisiunea salvării sale prin culoare, umor şi poveste.

Deficiențele educației științifice cuplate cu lipsa de încredere în instituții îi fac pe oameni mai întîi permeabili la fake-uri și la teorii conspiraționiste.

Am promis un adaos la mica antologie de citate din lucrarea lui Mihail Manoilescu despre Etica politică, apărută la Editura Spandugino (Bucureşti, 2010).

O oarecare teamă de UE îi reține pe marii noștri „liberali” de la o derivă iliberală fără menajamente, la care ar adera pe jumătate din oportunism, pe jumătate din convingere.

Va fi, se pare, inevitabilă acuzația că pun în vedetă un nume care a avut, din păcate, grave derapaje de extremă dreapta.

Se pare că pronunțările și tăcerile Academiei Române vin în contratimp cu etica.

Nu pot contempla fără melancolie vivacitatea dezbaterii despre noua „materie” de învățămînt, în contrast cu acceptarea resemnată a eliminării unor materii tradiționale.

Printre dialogurile lui Platon, există unul, intitulat „Menon”, care atrage atenția cu un mic experiment psihologico-didactic:

Să nu se mai spună că, la noi, libertatea de expresie e în criză. Fiecare român (de la cetățeanul obișnuit pînă la tartorul politic) crede ce vrea și spune, nestingherit, tot ce crede.

Vine, inevitabil, momentul în care, cu toată strădania, cu toată cumințenia, cu toată înțelepciunea de care ești în stare, clachezi.

Ce ne spune direct dl Orban este că nu ești român de-adevăratelea dacă nu ești creștin și mai ales dacă n-o arăți public ostentativ.

În 1913, George Topîrceanu era pe front, în Bulgaria inamică și bîntuită de holeră. În jurnalul său de campanie găsim următorul pasaj, relatînd un episod de panică româno-română.

Cine a spus că democrația e „în criză”? Judecînd după entuziasmul cu care pînă și netrebnicii și impostorii (pe lîngă ceilalți) de pe planetă se declară democrați, am spune că niciodată n-a dus-o mai bine și n-a fost mai apreciată.

Politic vorbind, statul nu oferă „libertate” în sens generic, ci garantează „libertăți” specifice.

Mai vîrstnicul partener era învățătorul junelui – într-o artă, în călărie, în muzică, în complicațiile politicii și, dacă era cazul, în filozofie sau ceea ce numeau ei astfel.

Se găsesc mereu concetățeni triști sau furioși, convinși că ne merge rău pentru că „intelectualii” nu se implică, ci dormitează, cu fițe, în „turnul lor de fildeș”.

Nu pot privi lumea și pe mine însumi și ca eu, și ca un altul în aceeași măsură, căci atunci n-ar mai exista nici eu, nici altul, ca entități distincte.

Săptămîna trecută am început un rapid inventar al obiceiurilor culinare de pe la noi.

Săptămîna trecută am început un rapid inventar al obiceiurilor culinare de pe la noi. Am vorbit despre „hipertrofia aperitivelor”. Continuăm acum cu încă două deprinderi caracteristice...

În ultimul timp s-a reluat controversa despre OZN-uri și extratereștri.

Politica incendiază mereu afecte care şi-ar găsi uşor un echilibru cuviincios şi durabil printr-un simplu ospăţ comunitar.

Dacă toți sîntem buni, de unde vine răul – și încă atîta de mare rău – pe lume?

România avea nevoie, după 1989, de un purgatoriu al onestităţii, chiar dacă el nu era imediat productiv.

Prin fire, aveam toate datele pentru a nu ajunge ministru de Externe. Sînt sedentar. Nu pur şi simplu leneş, ci sedentar cu sistemă, ideolog al sedentarismului.

Șoferul de taxi bucureștean e opinia publică majoritară fără intermediar, fără anchetă sociologică, la preț de o călătorie.

Repet: nu mă simt bine cînd recitesc pasajele „cuminți“ ale me­mo­riului meu. Îl regret ca pe un compromis.

Fericirea nu e stare, ci trecere, diferență – ceea ce interjecția asta wow exprimă foarte bine.

Simt nevoia, dacă vorbim despre compromis, să spun cîte ceva și despre propriile mele compromisuri.

Decid că este insultător să-mi studiez cu luare-aminte cîteva micuțe vînătăi, atunci cînd toată lumea pare a fi o uriașă rană vie!

Ne bucurăm să depozităm vești proaste, să distribuim vinovății și injurii, să catalogăm dezastre.

Reaua comunicare trece drept un păcat venial în raport cu incompetența, neglijența, inactivitatea, corupția și așa mai departe.

Am avut norocul să mă formez, în anii nevoii de modele, în preajma cîtorva minunați pușcăriași: Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George.

Mulți antivacciniști, obsedați din diferite motive de convingerea că vaccinurile sînt malefice sau că noul coronavirus poate fi tratat cu leacuri naturiste, ajung să considere partidele mainstream drept contrare intereselor lor, ba chiar drept „trădătoare”.

Politicianul obișnuit nu stăpînește decît stilistica discursului vid și pe aceea a agresivității.

Protagoniștii – pînă de curînd aliați și prieteni politici – își proptesc mîinile în beregatele celorlalți, mai ceva ca șuții din ganguri.

Lucrurile ar merge mai bine dacă noii numiţi n-ar reuşi, cu atîta uşurinţă, să stîrnească dorul de cei vechi.

Unii, zilele astea, au ghinionul să se sufoce prin secțiile ATI, alții defilează sub ferestrele respectivelor secții, cerînd zgomotos ridicarea restricțiilor de circulație.

Pămîntul, masa organică grea, e categoric vocația absolută a lui Andreescu, cheia talentului său.

Este tulburător să vezi cum, aproape pe neașteptate, regăsesc acești savanți moderni, mulți dintre ei necredincioși, vechile mituri.

Cuvîntul „a vizita” simplifică și falsifică gestul „cultural” care ni se propune.

Niciodată, în timp de pace, lumea modernă n-a fost frămîntată de atîtea incertitudini ca în aceste timpuri.

Voluptatea sudălmii radicale, terfelirea buruienoasă a adversarului, bălăcăreala groasă sînt de rigoare.

Omul cu calităţi personale distincte se vede nevoit să le camufleze, atunci cînd devine membru într-un grup pentru a obţine anumite drepturi sau avantaje.

Prezența lor răspîndea o atmosferă de amenitate, politețea lor era firească și plină de grație, aveau haz, aveau naturalețe, aveau o înnăscută distincție.

„Ce-ai face dacă prima poruncă a Decalogului ar suna: Să nu scrii?“