SITUAȚIUNEA

Paul Klee avea dreptate să declare că numai o lume fericită poate produce o artă imanentă, figurativă.

Pandemia a scos la lumină, printre altele, și noi posibilități de impostură.

Un edificiu vitrat e asemenea unui plămîn uriaș, locul unui neîncetat transfer între înăuntru și afară.

Clasicii sunt „mitul fondator” al Occidentului, dar au devenit și al restului lumii moderne, oricît s-ar simți contrariați unii, precum Padilla Peralta.

Nu suferea stupidităţile pompoase, intrigile, lipsa de pregătire, şmecheria lucrativă, necinstea.

Recenta reacție indignată a lui Marcel Ciolacu la mica expoziție de sculptură a absolvenților Universității de Arte, organizată de Clotilde Armand, primarul sectorului 1, în holurile primăriei, dovedește simbolic că PSD a rămas același partid antiintelectualist și grosier populist care a fost întotdeauna.

Cititorul căruia îi vorbim trăiește dincolo de inerțiile comode ale publicului de duzină.

Și ce se întîmplă dacă, urmare a acestor neadevăruri, adopt o conduită imprudentă, mă infectez și mor?

Misterele cele mari nu stau neapărat dincolo de vedere, ci se află mai curînd în chiar lumina ei, acolo unde nimeni nu se gîndește să le caute.

Putem crede lucruri dezavantajoase chiar pentru noi înșine sau apropiații noștri, dar asta nu ne face mai puțin convinși că avem dreptate.

E moartea metabolismul esențial al unei „eterne reîntoarceri”?

Tind să pun multe rele pe seama nepriceperii politicienilor ori chiar a întîmplării.

În loc să înregistreze, să consemneze lucrurile, percepția le dinamitează, le spulberă, le destramă.

Democrația (în varianta ei liberală, reprezentativă) e un sistem conceput nu atît ca să promoveze binele colectiv și justiția, cît ca să împiedice răul major și marile injustiții.

Portretul Giocondei a devenit, într-un anumit sens, emblema însăși a artei de a picta.

Reacția noastră primară față de vaccinare nu e dictată atît de mult de nivelul de școlarizare și de cunoaștere.

Spune-mi cum privești (cum „vezi” lucrurile), ca să-ți spun cine ești…

Nimeni nu se poate disculpa pentru o crimă prin faptul că a „reacționat” la o altă crimă.

După ce te-ai întîlnit cu pictura lui Țuculescu, nu te mai poți mișca în lume, în lumea naturii și în lumea oamenilor, ca într-o ambianță „nesupravegheată”, neutră, simplu decor atoateprimitor.

Pandemia a sugerat că populismul și iliberalismul sînt cărți perdante în momente de cumpănă.

Și Brâncuși, și Moore – repere absolute ale plasticii moderne – zăbovesc în preajma insolubilei (?) probleme a originarului.

Se pare că ghinionul urmărește coalițiile anti-PSD.

Perechea Matisse-Pallady rămîne un exemplu semnificativ de complementaritate.

Reprezentarea USR ca un partid extremist, chiar radical, este falsă.

Horia Bernea știe să privească spre lucruri cu atîta intensitate încît, provocate de privirile sale, ele sfîrșesc prin a-și spune, nestingherite, povestea.

Cum să-ți reverși mai bine frustrarea decît supărîndu-te, cu și fără motiv, pe partidul de guvernămînt?

Lumea lui Rouault e gravă pînă la a fi sumbră, severă ca un decalog, dificilă ca o pedeapsă.

„Conspirația” nu e teorie, ci întotdeauna o poveste sau o parte a unei povești; dimpotrivă, o teorie veritabilă n-are nimic de-a face cu o „conspirație”.

Două insule, în marele arhipelag al desenului. Doi artiști pentru care gramatica artei se reduce la morfologia și sintaxa liniei pure.

Cel mai grav lucru este însă crearea unui climat de neîncredere în rezultatele alegerilor, în procesul electoral însuși, fără să existe nici un fel de dovezi de fraudă sistemică, ce ar putea rezista în justiție.

A fost nevoie ca pictura să-și tempereze aura de „noblețe” cîștigată în veacul al XV-lea italienesc pentru ca, în veacul al XVII-lea olandez, ea să cîștige dimensiunea sublimului imanent.

Nu o dată am fost stupefiat de ura pe care USR-PLUS o deșteaptă în rîndul unor adversari politici sau din societatea civilă.

Dürer face o artă a intelectului care separă, Leonardo una a rațiunii care unește.

Cînd magia puterii se destramă totuși, ultimul lucru este să-și recunoască responsabilitatea în înfrîngere.

Textele care urmează sînt „scenariile” unor emisiuni difuzate de Teleenciclopedia, în anii ʼ70.

Bunul meu prieten are o părere proastă despre controverse, considerînd că nu duc nicăieri.

Am luat hotărîrea să dau „retragerii” mele un plus de radicalitate. Nu să mă transform într-o absență totală și definitivă.

Impostura este o fraudă, dar stabilirea intenției nu e lipsită de unele ambiguități.

Partidele, cînd au probleme interne, caută mici sau mari vedete „colaterale”.

Constatăm că viitorul ne-a rămas complet obscur și că n-am reușit să citim aproape nici unul dintre semnele vremii.

Mă simt adesea vinovat că nu reacționez la comentariile unora dintre cititorii articolelor mele.

În menajeria asta filozofică a mai intrat cineva de curînd: Lebăda neagră a lui Nassib Taleb.

Am impresia că România tinde să devină singura țară din lume în care toate partidele și toți candidații unei sesiuni electorale cîștigă alegerile!

Marea, adevărata „întîlnire cu istoria” constă în victoria „cetățeanului” – vizibilă deja de la europarlamentarele din 2019.

Publicul nu e imbecil, decît dacă te ocupi asiduu, pe termen lung, de imbecilizarea lui.

De ziua votului, avem cu toții un mic rendez-vous cu istoria.

Orice mod de a judeca și folosi un om după criterii altele decît cele ale meritului său personal este o prostie perdantă.

Niciodată ca acum democrația liberală n-a fost erodată sau distorsionată chiar în „inima” ei geografică, în Statele Unite (și, într-o măsură mai mică, în Marea Britanie, de cînd cu Brexit-ul).

Dacă citești Caragiale, nu poți să nu recitești, iarăși și iarăși, tot ce-ai citit. Și dacă recitești, nu poți să nu dai mai departe...

Antisemitismul nu e deloc un monopol al dreptei radicale.