SITUAȚIUNEA

Cînd sînt prost dispus (ceea ce mi se întîmplă tot mai des), mă tem că simptomele inventariate mai jos au ceva de-a face și cu specificul autohton.

În lista aceea celebră a Ecleziastului, unde fiecare vers începe cu „vreme este să...” lipsește parcă ceva, zic eu: vreme este să fii rob și vreme este să fii liber.

Ceea ce mă îngrijorează este o reînviere a gîndirii de tip ideologic, a demagogiilor populiste, practicate de inși care folosesc orice împrejurare pentru a-și da un conținut de viață.

Nu mai sîntem rasiști, chipurile: în schimb, am devenit ipocriți, superstițioși, iraționali, pe lîngă lași și ridicoli.

Fără cultură, fără exercițiul artelor, fără orientarea privirii spre reușitele atemporale ale omului, te prăbușești în arbitrar și depresie.

Viitorii posibili consilieri generali au fost recrutați din aluviunile deja uscate ale secolului trecut.

Era neconvențional fără ostentație, știa de toate în multiple domenii (dar fără urmă de pedanterie), avea umor, putea fi ironic fără menajamente, nu încăpea în standardele obișnuite ale „clericului” edificat și edificator.

Un alt cuvînt folosit de P. Scrima, cu un vădit subton polemic, este cuvîntul „ortopraxie”, desemnînd un soi de proastă înțelegere a „ortodoxiei”.

Orgoliul privat sau de gașcă nu e motivația optimă a unei campanii electorale reușite.

Mai întîi omul se adaptează la rău și apoi se obișnuiește cu el: trăiește de milenii dispunînd de tehnologii primitive, fie în deșerturile fierbinți și uscate din Australia, fie în ținuturile înghețate polare, fie în junglele pestilențiale din Amazon.

Răzmerița fudulă, tapajul stradal, lozincăraia obosită au devenit, pentru mulți, o vocație.

Ne-am ivit pe pămînt, pare-se, din întîmplare printr-un concurs cu totul improbabil de împrejurări.

E plină lumea și mai ales lumea noastră de campioni ai certitudinii.

Etnocentrismul a fost așadar universal în toate civilizațiile – de la asirieni la germani. Așa cum tot universală au fost sclavia și subjugarea femeii.

Te simți confortabil mergînd, împreună cu grupul tău, împotriva curentului, te vezi mai important și mai ales ai sentimentul că nu te lași prostit, că ești „deștept”.

Presa consemnează tot, „imparțial”, întreținînd o democratică diversitate de opinii catastrofice, încurajatoare, competente, incompetente, locale, globale, științifice, conspiraționiste, partizane, perplexe, avocățești, criminalistice, polițienești.

Creșterea capacității de testare din ultimul timp nu înmulțește cazurile, ci numai micșorează ignoranța noastră despre răspîndirea lor reală.

Românii „nu sînt o națiune, ci o profesie…” Dacă nici asta nu e „discriminare rasială”?!

Știe că agramații, imbecilii, ba chiar corupții urcă rapid și fără eforturi intelectuale treptele afirmării sociale și materiale.

Nu e mai bine să te bizui pe mintea copiilor, inocentă și perspicace, mai cu seamă cînd e bine stimulată de un mare artist și profesor cum este dl Dorel Zaica?

Se decide prin lege asupra valorii de adevăr a unei teorii.

Nu se poate contesta tensiunea existentă între anumite reflexe procedurale și dogmatice ale Bisericii și anumite „exigențe” (și blocaje) ale multor intelectuali (mai cu seamă cei asimilabili modernității), cînd e vorba de o comunicare reală pe tema „transcendenței”.

Așadar pensiile speciale, „de serviciu”, „de lux”, „nesimțite” sau oricum vreți să le numiți nu se pot impozita suplimentar.

Revine la rampă o tensiune aspră, de nedomesticit, adînc regretabilă, între Biserică și intelectuali.

Sexism cît cuprinde și mai ales dintru început – Eva făcută din coasta lui Adam și nu, de de pildă, invers!

O mulțime de politicieni de-ai noștri schimonosesc – patriotic, desigur – limba română.

Ar fi bine să ni se ceară acordul pentru lecțiile de matematică, știute fiind ca obositoare pentru copii și aproape de neînțeles pentru părinții lor.

Dumnezeu nu depinde de avocați. Și e ridicol să-ți iei libertatea de a-I strecura pe sub ușă liste cu băieți buni și băieți răi.

Acum calculați înfrigurați că o să se ducă de rîpă economiile și o s-o duceți un pic mai rău.

Prefer interogația ofensivă, neliniștită, asumată, retoricii cuminți a somnolenței „edificate”.

A nega evidențe și, în schimb, a imagina o conspirație majoră, dar invizibilă pentru profan.

„Păcatul” se definește, în varianta teologală, ca proastă utilizare a libertății, ca alegere greșită, cu consecințele de rigoare.

O singură pandemie totuși, produsă de un singur virus (fie și cu unele mutații), dar atîtea păreri, de multe ori radical opuse – nu vi se pare straniu?

În torentul de vești proaste care ne asaltează zilnic, veștile bune au ajuns să pară neplauzibile și, oricum, „fără nici un haz”.

Vrem să citim și noi în măruntaiele viitorului. Dar certitudinea lipsește, în pofida cohortelor de profeți, proroci și prezicători de toate felurile care își încearcă arta cu pandemia și urmările ei.

N-o să facem acuma o tragedie că dispare o revistă. Avem alte griji, alte necazuri, alte priorități.

Omul de știință nu poate fi absolvit de răspundere morală, mai ales atunci cînd se pronunță, uzînd de autoritatea și de notorietatea sa, în domenii ce-i exced parțial sau total competența sa epistemică directă.

Există și anecdotică, stupori, tembelisme de tot soiul, exasperări și candori, istericale și hohote de rîs.

Învierea nu e anatemizarea lumii, ci răscumpărarea ei, reașezarea ei în sens și supra-viețuire.

Articolul dlui Ioan-Aurel Pop se vrea o apărare patetică a vîrstnicilor, pe care societatea, chipurile pentru a-i pune la adăpost în aceste vremuri de pandemie, i-ar discrimina (fie și pozitiv) prin izolarea lor mai riguroasă decît în cazul celorlalte categorii.

Unul va fi sacrificat pentru binele altuia. O viață se va dovedi un mijloc pentru salvarea alteia.

Încercările vieții se pot depăși, uneori, și prin destinderea candidă, nefandosită, a „clipei” trăite simplu, dincolo de „indicații” sublime, de retorica aulică a suprasensibilului.

Cînd am intrat și eu, ca toată lumea (mai ales lumea de peste 65 de ani), în „distanțare socială”, prin rămînere aproape permanentă la domiciliu, fericit n-am fost deloc. Fără să fiu prea amator de ieșiri, totuși nu mi-a căzut bine să fiu silit să renunț la plimbări, în afara celor din jurul blocului, la întîlniri cu cîte un prieten în oraș, la vreo după-amiază sau seară la un spectacol, ba chiar și la colindatul mai mult la întîmplare prin vreun mall.

Pentru a depăși criza prin care trecem se face apel, pe bună dreptate, la solidaritate, la grija acordată celui de lîngă tine, la spiritul comunitar, la cooperarea  tuturor, spre binele tuturor. Din păcate, solidaritatea nu pare să fie virtutea noastră majoră.

De vreme ce nimic nu scapă de atingerea virusului fatal, era inevitabil ca și cuvintele noastre, ale tuturor, să se resimtă. Lingviștii, sociologii, psihologii se confruntă cu un impozant val de materie primă neprelucrată, cu noi teritorii de cercetare, cu o nouă interogație de specialitate.

Pandemia de coronavirus ne-a surprins pe noi, oamenii, nepregătiți: nepregătiți economic, nepregătiți politic, nepregătiți medical, nepregătiți moral și psihologic. Ceva va trebui schimbat aici.

Plictisul este neplăcerea de a rămîne singur cu tine însuți.

În vara trecută, Vintilă Mihăilescu îmi scria din spital: „Să cogitezi despre descompunere, ce lux! Să o trăiești, ce mizerie!

Dacă trecutul e fantomatic, viitorul e nebulos. Nimeni nu știe cînd epidemia va ceda.