SITUAȚIUNEA

Rezistența la coronavirus ar putea depinde, între altele, de ponderea fiecăreia dintre cele patru categorii la nivelul populației globale.

Admirația mea se varsă în contul oamenilor de știință, al savanților care au studiat și studiază acum, febril, noul coronavirus și boala pe care el o produce.

A face politică în România de azi a devenit un simplu exercițiu polemic. De la tribuna Parlamentului sau din felurite studiouri de televiziune se proferează energic grosolănii, perle de limbaj buruienos, chiote de mahala.

Faptul că o mînă de inși au protestat săptămîna trecută împotriva legii vaccinării și că asta s-a petrecut exact cînd primele cazuri de coronavirus fuseseră semnalate în România poate fi trecut la capitolul bizareriilor minții omenești.

Cînd îşi încheie mandatul, fiecare ministru se îngrijeşte să lase urmaşului un cabinet gol: îşi ia hîrtiile şi obiectele personale, goleşte rafturile, şterge urmele vizibile ale prezenţei proprii. Rămîn, fireşte, urmele nevăzute, amprente inefabile ale tuturor locatarilor. Orice cabinet ministerial e, inevitabil, o arhivă de spectre.

Să recunoaștem deschis că am avut și noi un anume imbold de a-i urma: la urma urmelor, ce era rău dacă mai cumpăram două kile de făină, trei de mălai și mai adăugam două-trei cutii cu paste?

Mi se pare util să propun și cititorilor noștri „scrisoarea“ doamnei avocat, preocupată de o problemă esențială, acută și, din păcate, tratată ineficient de instituțiile aferente.

Se pare, într-adevăr, că unitatea „dreptei“ e din nou ruinată, compromisă de certurile aproape zilnice.

Ca și la sfîrșitul Romei antice, lumea se împestrițează, se reinventează ca spațiu al deschiderii, al asimilării deopotrivă riscante și înnoitoare.

Iubitorii de Rimes și de Brâncuși, oricît sînt de diferiți, își împart una și aceeași mică lume.

Sîntem prinși între două fronturi de mediocritate: mediocritatea activă a politicienilor și mediocritatea „contemplativă“ a comentatorilor.

În țara de balamuc în care trăim, fie că ești secretos, fie că nu ești, e cam același lucru, că oricum nimeni nu te crede că nu ești.

Biserica are de luptat, în mod legitim, cu ideologii secularizării, dar n-ar trebui să treacă prea ușor nici peste propriile ei poticneli și inadecvări, dat fiind spiritul vremii.

Ditrău și Marea Britanie. O oarecare comună, pierdută pe undeva prin secuime și una dintre cele mai mărețe națiuni ale lumii.

Putem oricînd să îi vedem pe copiii și nepoții noștri venind de la lecția de istorie cu „informația“ că, sub comunism, dracul nu era chiar așa de negru.

Norocul nostru este că nu pot acționa toate relele în același timp.

O experiență caracteristică a memorialisticii este ruptura comică, dar și potențial traumatizantă, între ceea ce știi că ai trăit și ceea ce se speculează ulterior, cu motivații diverse, în legătură cu „bagajul“ tău existențial.

Magistrații și medicii nu sînt o excepție: recent, profesorii din preuniversitar au făcut zid în apărarea unei profesoare prinse de ministru, în vizită inopinată în școală, că țipă la copii.

Cu aceste amintiri în minte, sumedenia de analize și interpretări apărute ulterior, cum că totul a fost „aranjat“ dinainte, contrafăcut, construit aproape parodic, pas cu pas, de un hiper-abil „consiliu“ autohton și planetar, îmi e cu totul străină.

În timpul regimului comunist, dar chiar și în postcomunism, foarte mulți dintre noi jinduiam după ceea ce numeam o „viață normală“. Asta însemna ceva ce n-aveam, care nu reprezenta deloc legea instituită de regim, ci ceva ipotetic, inexistent aproape sau foarte rar și totuși despre care știam că trebuie să dea adevărata normă a vieții omului demnă de acest nume – libertatea în primul rînd și alte drepturi.

Imaginea mea despre revoluție e mai simplă și, pentru iubitorii de complexități subtile, dezamăgitoare. Luați pe nepregătite, am alunecat rapid într-o generală confuzie.

Cîndva omul se știa decăzut mai ales fiindcă avea sex; în zilele noastre – culpa mare e că are stomac.

Ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate! Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă!

Pensiile speciale pentru magistrați și militari nu sînt o recompensă justă pentru riscurile și responsabilitățile profesiei, ci o favoare, aproape o promisiune de taxă de protecție.

După experiența de la Ministerul Culturii, eram decis să nu mai particip la nici o formulă guvernamentală. Doi ani de „administrație“ mi se păreau suficienți.

Are omul un loc prestabilit în marele lanț al creaturilor? Are el un destin determinat?

Sînt stimulat să reconstitui fragmente din biografia mea și de o sumedenie de versiuni mai mult sau mai puțin delirante, lansate pe piață de „specialiști“ în teoria conspirației sau, pur și simplu, de spirite resentimentare, de inși care reușesc să te deteste, deși nu le-ai făcut nimic sau pe care, de multe ori, nici nu-i cunoști.

Toți credem că știm ce e „normal“ și ce nu, ce e „firesc“ omenește și socialmente și ce e derapant, alături cu drumul, eventual scandalos. Dar, tocmai pentru că ni se pare că știm, nu mai reflectăm îndeajuns asupra normalității „normalului“.

„Ce-i într-un nume?“ Multe: obicei, etimologie, gramatică, limbă, natură, adevăr și cîte altele. Sau poate toate prinse laolaltă într-un ghem de nedesfăcut. Cum stau lucrurile exact, nu știm, dar un lucru pare ceva mai limpede: acestui ghem oamenii îi spun literatură; zeii – viață.

Maturitatea politică reală presupune, chiar și în arena dezbaterii, reguli de bun-simț, bun gust, bună cuviință. Diversitatea nu trebuie să se exprime ca ferocitate exclusivistă, ca voluptate a deconstrucției, ca aplomb războinic.

Oare pe 24 noiembrie 2019 a învins „răul mai mic“ (Iohannis, PNL) asupra „răului mai mare“ (Dăncilă, PSD), așa cum ne preveneau morocănoși diverși „influencer-i“, ba chiar cîțiva jurnaliști reputați? Cînd scorul e cel care a fost – 66 la 33% în favoarea președintelui, cînd participarea e mai mare decît la primul tur, cînd aproape un milion de români au votat în străinătate, cînd Dăncilă mai cîștigă numai în cinci județe din sud, ăsta să fie „răul mai mic“? Destul de bun „ăsta micu’“, nu-i așa?

După catastrofa degradantă a Holocaustului, ne-am fi așteptat ca incriminarea cuiva după criterii etnice să nu mai funcționeze niciodată în dezbaterea publică. Sau să fie amendată prompt, mergînd pînă la soluții penale. Ei bine, de la o vreme, apartenența la o etnie sau alta a revenit, impenitent, grosolan, în ringul confruntării electorale, ca un cap de acuzare mereu la îndemînă.

Viața și istoria obișnuiesc nu o dată să întindă curse oamenilor instalați prea confortabil în fotoliul siguranțelor lor, prea mîndri de știința și deșteptăciunea lor. Uneori, în chip neașteptat, scandalos chiar, învinge absurdul. Absurd, însă, numai cînd îl privim dinspre prezent, fiindcă, din momentul cînd a devenit trecut, absurdul devine, curios, explicabil și rațional. Ba chiar se găsesc unii care să ni-l descrie retrospectiv drept necesar.

Evident, destinul individual nu poate fi „sistematizat“ nici în cheia resemnării, nici în cheia revoltei. M-am întrebat, de cîteva ori, în lunile din urmă, cum aș fi comentat, cu Mașa însăși, drama la care a fost condamnată. Nu cred că ar fi acceptat un dialog „constructiv“ și pedant.

Cum să nu devii nostalgic, măcar un pic? Unde-s alegerile de odinioară, cu morții care învie pe capete și votează cu semnătură cu tot, cu viii care se multiplică ca amibele prin diviziune?

Sîntem în plină campanie electorală. Ne-am fi așteptat ca, după 30 de ani de exercițiu democratic, „turnirul“ politic să se reformeze stilistic, să capete substanța și manierele unei dezbateri care implică, desigur, concurență, dar fără să băltească în istericalele unei răfuieli de periferie. Ne-am fi așteptat să vedem alt tip de combatanți, alt tip de discurs, alt tip de dialog (fie el și polemic).

Dacă aș fi teolog, cred că aș ști cum să explic răul raționalizabil. Într-o lume inevitabil imperfectă, binele presupune răul, iar existența unuia atrage după sine necesitatea celuilalt, așa cum existența muntelui presupune și existența văii.

Aproape nici un candidat nu se poate debarasa, în campania sa electorală, de o sumedenie de „legi nescrise“ ale luptei pentru voturi. E amuzant să vezi cum se străduiesc mai toți – fiecare după înzestrări, după sugestiile sfătuitorilor și după exigențele cutumei – să bifeze manevrele de seducție obligatorii. Una dintre ele e să fii „popular“: e musai să faci „băi de m

Nu cred că puterea „corupe“, nici că e asimilabilă unui drog sau unei maladii. Dimpotrivă, puterea e sănătate și viață. Într-adevăr, cum ar putea fi altceva, cînd ea lasă liberă autentica

Ion Vianu, în trecere prin București, mi-a făcut plăcerea să-mi dăruiască ultima lui carte apărută, anul trecut, la Editura Polirom (Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru). Am citit-o cu lăcomie și, de-atunci, mă simt zilnic vinovat că amîn să scriu despre ea. Dar nu amîn, cum mi se întîmplă, uneori, din demobilizare contextuală, din obosea

Avem o țară. Țara are un guvern și guvernul are și un ministru cu nume de pasăre. După propria lui mărturie, ministrul, care se ocupă de transporturi, s-a interesat de parlament

N-am cum să fac un inventar complet. Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale. Dar m-aș opri la trei însușiri fără de care, după părerea mea, un om politc nu este nici om întreg, nici politician întreg.

Un coșmar s-a încheiat. Altul tocmai începe. S-a încheiat coșmarul Dragnea-Dăncilă, primitiv, agresiv și izolaționist. S-a încheiat, cel puțin pentru un timp, cu principiul de guvernare „Pentru că putem“. S-a încheiat chiar lunga și nefasta domnie

Ca toate întîlnirile proaste, întîlnirea cu depresia poate avea surprinzătoare beneficii. A înțelege asta e, deja, un început de „depresurizare“… În cazul meu, cîteva pasaje biblice au funcționat, în chip neașteptat, ca „agent“ detoxifiant, ca prilej d

„Cazul Șora“ e un bun exemplu: un clip neîndemînatic pe alocuri, elogiind omul, nu atît prea mult, cît mai ales acolo unde nu era chiar locul și într-un mod interpretabil, stîrnește o furtună pe Internet, care, nu o dată, transformă respectab

Ca unul care a trăit vremurile pre-decembriste, pot livra însă o altă imagine a „binelui“ totalitar, la care „nostalgicii“ nu sînt obișnuiți să reflecteze. Asta nu înseamnă că vreau să justific răul, că aș da prezentul pe trecutul comunist, că sînt orb la m

Mai presus de toate, omul nostru – egoist, laș și reacționar, cum este – nu vrea deloc să fie „salvat“, și mai ales nu de cel care îi iese în întîmpinare cu brațele deschise: nici de omul religios, nici de ecologist, nici de cei care promit că „intelige

E important în ce fel de spaţiu se întrunesc oamenii politici. Ceea ce vezi de jur împrejur te modelează insidios, te contaminează, sfîrşeşte prin a te locui. Faptul că, după revoluţie, mai toate instituţiile importante ale statului român îşi au sediul într-o

Mă întreb acum, cînd mai avem abia cîteva luni pînă să se împlinească treizeci de ani de la 22 decembrie 1989, care sînt acele cîteva fapte, evenimente, ba chiar imagini care merită să formeze nu numai materia istoricilor și a istoriilor exactității

Stilistica specifică a educației, ca și aceea a artei, exclude rigorile pompoase ale „imperativului categoric“, preferînd retorica mai nuanțată, mai subtilă a farmecului, care nu pune accentul pe legiferare, ci pe seducție. Autoritatea (recunoscută)