Prologul Evangheliei după Ioan (1.14) anunță întruparea Logosului divin în Iisus Hristos: „Și Cuvîntul trup S-a făcut și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui”. „Trup” redă în română termenul grecesc sarx, care desemnează „carnea”. A fost preferată această echivalare mai sobră și lipsită de echivoc, tocmai pentru că sarx implică o concretețe ignobilă, viscerală, cvasi-animalică: natura în toată nuditatea ei lipsită de glorie și transcendență. În greaca veche, la Homer (unde apare adesea sub forma plurală a „cărnurilor”), la autorii tragici și apoi la Platon găsim asocierea „carne și oase” (valabilă pînă azi). Textele descriu carnea lividă, bătrînă, viguroasă sau sfîrtecată. Epictet (1,3.5) notează că oamenii se deosebesc de zei tocmai prin „carnea lor mizerabilă”. În același registru depreciativ se înscrie voluptatea carnală (he kata sarka hedone) opusă plăcerii psihice sau spirituale. După cum ne amintește Ceslas Spick, Septuaginta a tradus prin sarx vocabula ebraică basar – care s-ar traduce prin „făptură” (orice creatură vie, fie om sau animal). Prin extensie, în LXX, sarx numește persoana umană, compusă din carne – elementul „portant” – și sînge (ca vehicul vital).

Antropologia biblică decurge din referatul antropogoniei, așa cum apare în cartea Genezei: partea trupească și perisabilă a omului e modelată din țărînă, iar scînteia lui de viață e aprinsă prin „suflul” divin. Vechii evrei și apoi diaspora alexandrină, unde textul sacru e tradus în greacă – primind un plus de „spiritualitate” –, vedeau insul ca pe un vas de lut animat, de unde și consecventul lor dualism, care corespunde, în plan etic, dihotomiei bine-rău. Evident, partea inferioară, pieritoare, creată și impulsiv josnică a „cărnii”, e mereu devalorizată, în contrast cu pneuma, văzută ca reflex celest, sursă de energie și temei al accesului la eternitate. În Ioan (8, 15), Iisus le reproșează fariseilor că „judecă după trup”, adică orbecăie în cele lumești, opace și trecătoare, înșelătoare și perverse.

În corpusul paulin (care precedă redactarea Evangheliilor canonice), sarx apare frecvent, cu diverse conotații nu tocmai unitare: el primește o semnificație neutru-biologică, dar și una spațială, precum în Coloseni 2,5 („Căci deși cu trupul sînt departe, cu duhul însă sînt împreună cu voi”). Tot Sf. Pavel vorbește despre Fiul Lui Dumnezeu, „cel născut din sămînța lui David, după trup”. În alte contexte, carnea e trecătoare ca iarba, tot așa cum rămîne sediul desfrînării, sursă a faptelor dezaxate, mereu răzvrătită, precum un sclav nerușinat, pe scurt: o povară, un blestem, o matrice a răului, degradării și morții. Într-o notă qumranică sau proto-encratită, Apostolul nu ezită să prezinte „carnea” ca simbol palpabil al firii umane viciate de păcatul originar, de vreme ce „trupul (sarx) poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți cele ce ați voi” (Galateni 5, 17). Nici catalogul „faptelor trupului”, care urmează versetului amintit, nu pare să-i dea acestuia vreo minimă demnitate: „adulter, desfrînare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora”...

Opoziția dintre ta sarkika și ta pneumatika se dovedește radicală și insolubilă. A fi „trupesc” înseamnă a lupta cu Dumnezeu, prin ignoranță, invidie, furie și blasfemie. Și totuși, așa cum aminteam la începutul prezentelor notații, Iisus Hristos Se încarnează (dacă e să rămînem fideli originalului). El nu coboară într-un trup aparent (așa cum aveau să afirme adepții ereziei dochetiste), ci de-a dreptul în această nefericită, dacă nu cumva respingătoare condiție carnală, mereu stigmatizată, bunăoară, în cercurile neoplatonice. Știm că autorii biblici au scris într-un context care include dinamica și semantica unor limbi vii, dar știm și că statutul sacru al textului ne recomandă o lectură filologic respectuoasă față de original, chit că exegeza nu se limitează la nivelul literal. Cuvîntul divin încarnat instaurează parcă o mai intensă proximitate ontologică între umanitate și mijlocitorul ei teandric.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.