Tăcerea din troleibuz

Publicat în Dilema Veche nr. 816 din 10-16 octombrie 2019
Tăcerea din troleibuz jpeg

Unul dintre cele mai grele lucruri, în credinţă, e să-i priveşti pe ceilalţi drept persoane. Sigur că umanismul îţi cere şi el asta. Nu e nevoie de un reper transcendent ca să sesizezi/susţii demnitatea de neşters a fiecărei fiinţe umane. Însă dacă reperul tău ultim e Dumnezeu, exigenţa e şi mai puternică, mai expresivă, mai angajantă: în fiecare om credinciosul ar trebui să străvadă amprenta chipului divin. Persoana în sens civil, de membru al societăţii, îşi trage condiţia, responsabilităţile, drepturile din acea demnitate mai înaltă, recunoscută de religie şi de umanism. În spaţiul public e de aşteptat să ţinem seama de asta: să ne raportăm unii la alţii ca la nişte persoane civile, al căror statut derivă din calitatea originară, proprie fiecărui om. Convivialitatea, buna funcţionare a spaţiului comun se bazează pe mutuala recunoaştere şi pe mutuala interpelare a persoanelor astfel concepute. Buna cuviinţă, de pildă, e manifestarea cea mai la îndemînă a faptului că recunoaştem în celălalt persoana civilă, iar în persoana civilă presimţim persoana în demnitatea ei înaltă. Însă în viaţa de fiecare zi (nu mai vorbim de cea politică ori de media) se întîmplă des ca această recunoaştere în trepte să nu se producă. Am avut o dovadă de curînd. În troleibuz.

Două femei cu fuste creţe, înflorate, ascultă (la telefonul mobil, la CD-player?) manele. Cu volumul la maximum. În spaţiul restrîns al vehiculului, sonorităţile lingave duduie, toacă urechile călătorilor, îţi fac creierul pilaf. La un moment dat n am mai putut să rabd. „Mai încet, vă rog! Nu sînteţi singure în troleibuz“, le-am zis. S-au uitat o clipă la mine cu ochi goi. Nu înţelegeau ce am cu ele. Ceilalţi călători tac. După alte clipe de manea bubuitoare, revin: „Sîntem într-un spaţiu comun. Nu putem fi siliţi să ascultăm ce vă place dumneavoastră. Respectaţi-i pe ceilalţi!“. Îmi aruncă o privire ceva mai ascuţită şi îmi întorc spatele. Se strîng laolaltă, ca pentru a-şi forma un spaţiu doar al lor, dar nu micşorează volumul. Sînt uluită. Sînt neputincioasă. Nu numai că n-am obţinut diminuarea agresiunii sonore. Dar n-am obţinut nici măcar o umbră de reacţie, de răspuns. Ceilalţi călători tac în continuare.

În curînd, cobor. Două pasagere coboară şi ele. Le aud bodogănind. „Ce să încerci să-i integrezi pe ăştia? Mai bine să-i dezintegrezi!“ Sînt şocată de violenţa aşa de „amuzant“ formulată, în jocul de cuvinte. Cît timp se aflaseră în troleibuz nu spuseseră o vorbă. Şi nimeni altcineva nu protestase. Dată fiind tăcerea celorlalţi călători, femeile cu manele puteau părea că sînt îndreptăţite în audiţia lor. Troleibuzul nu funcţionase ca un „spaţiu comun“. Fusese vorba doar de reacţia unei călătoare cu pretenţii bizare, de neluat în seamă. Ce-i drept, dezaprobarea „publică“ exista, dar fusese mută în momentul cînd putea fi corectivă. Se manifestase abia cînd nu mai avea nimic de întreprins. Iar atunci o făcuse printr-un extremism cu atît mai scandalos dat fiind firescul verbal (şi mental?) cu care se recurgea la el. Eu nu mă adresasem celor două maneliste ca membre ale unui grup etnic. Mă adresasem lor ca unor persoane din societatea mare, ţinute să respecte regulile de civilitate. Pe care le ignorau. Dacă ceilalţi călători ar fi intervenit, poate că ele ar fi perceput – de nevoie ori de voie – ceva din cerinţele „vieţii laolaltă“. Poate chiar – cine ştie? – s-ar fi adaptat la ele. În orice caz, „spaţiul comun“, „spaţiul public“ ar fi fost, acolo şi atunci, construit, manifestat. Dar nu a fost aşa.

Călătoarele indignate nu făcuseră nimic pentru „integrarea“ celor două maneliste. Le era mai uşor să-şi proiecteze indignarea asupra unui grup etnic decît să rişte o intervenţie punctuală, poate un dialog dezagreabil. Le era mai comod să acuze o colectivitate, să o declare „irecuperabilă“. Asta le-ar fi justificat muţenia, lipsa oricărei încercări de a se manifesta ca persoane civile. De a le trata pe celelalte la fel. La limită, preferau să scape de problemă, să excludă din peisaj o întreagă categorie etnică decît să „lucreze“, mărunt şi trudnic, la întreţinerea unui spaţiu comun. Dar eu?

Eu le vorbisem manelistelor aţos, fără bunăvoinţă, ca unor neisprăvite, ignorante ale minimei civilităţi. Le tratasem ca persoane civile (carente), fără a lua nicidecum seama la calitatea lor de persoane în sens tare.

***

Dincolo de episodul menţionat, ce înseamnă să tratezi pe cineva ca persoană în sens tare, spiritual sau religios? Ştim bine: o faci atunci cînd te adresezi conştiinţei sale, cînd îl creditezi cu o conştiinţă vie sau aptă de a fi trezită. Te adresezi cuiva pe care nu-l anulezi în masa unei colectivităţi. Şi pe care nu-l socoteşti „irecuperabil“, ci capabil de răspuns, de rectificare. Cuiva în faţa căruia eşti dispus să te străduieşti, să rişti.

În cazurile foarte izbutite, raportul între cei doi este atunci unul al intimităţii, dar nu al unei intimităţi individuale, private. Dacă ei comunică prin conştiinţă, prin interioritate, ambele interiorităţi găzduiesc sau reflectă o aceeaşi prezenţă, care îi depăşeşte abrupt pe amîndoi. Reverenţa cu care se tratează unul pe celălalt e oglindirea comunei lor reverenţe faţă de Cel infinit superior amîndurora. La asta se ajunge destul de rar, în clipe privilegiate ale prieteniei, solidarităţii, ale unui efort comun de înţelegere ori de căutare spirituală. Ale carităţii.

Se spune că oamenii înalt spirituali sînt în stare să vadă – în/prin chipul civil ori de suprafaţă al fiecărui om – chipul de adîncime, care poartă întipărirea Chipului ultim. Părinţii sau maeştrii spirituali, atît de preţuiţi în felurite tradiţii religioase şi filozofice, erau solicitaţi tocmai fiindcă ajunseseră să discearnă, în interlocutor, persoana cu treptele ei interioare. Pentru cei care se pun sub ascultarea lor, ei pot contribui la creşterea, la împlinirea persoanei în toată verticala ei.

În faimosul eseu Eu şi Tu (1923), Martin Buber deosebeşte două atitudini ale omului în lume. Cu ceea ce e (sau e socotit) obiect, mecanism, exterioritate, el are un raport de tipul „Eu-ceva“, „Eu-lucru“. În schimb, persoana/persoanele se manifestă în raportul „Eu-Tu“, în întîlnirea a două prezenţe vii. Pentru acest tip de raport sînt necesare atenţia, deschiderea interioară, curajul de a te adresa celuilalt, de a-i aştepta prezenţa, de a-i respecta libertatea. De a te investi în întîlnire. Ceea ce nu e uşor, nici programabil. Întîlnirea „survine“, e ceva de ordinul unui eveniment. Care te poate face să presimţi celălalt Tu, supremul interlocutor.

Credinţa îţi cere să faci dintr un astfel de eveniment substanţa vieţii tale interioare. Nu e deloc puţin. Nu e deloc uşor. Şi mai anevoios e ca, în agitaţia cotidiană, să nu pierzi din vedere această exigenţă. Există totuşi ceva care, în imediat, răspunde aplicat, modest, dar adecvat, exigenţei: e buna cuviinţă proprie, alături de efortul pentru o împărtăşită bună cuviinţă. A construi/menţine/îngriji un „spaţiu comun“ înseamnă a da loc de manifestare persoanei/persoanelor: nu numai civile şi civilizate, ci, dincolo de imediat – chiar fără a o întîlni, dar creditînd-o – dimensiunii lor verticale. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Martin Buber, wikimedia commons

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.