Credinţa ne spune că spaţiul ei propriu e interioritatea, că acolo e de căutat Interlocutorul dorit: în interioritatea omului şi a lumilor deschise către Ultim. Ceea ce ţine de sensibil, de evidenţa brută, de suprafaţa lucrurilor e insuficient, prea strîmt pentru a putea găzdui statura divinului şi întîlnirea cu El. La limită, „lumea“, în materialitatea ei grea, poate ajunge obstacol: te ţine captiv în formele ei limitative, nu îngăduie transparenţa spre transcendent.

Atunci, din perspectivă religioasă, lumea, exterioritatea sînt doar de străbătut, de lăsat în urmă? Nu pot avea ele nici un sens spiritual, nici o valoare? Nu ai faţă de ele datorii, reflecţie, faptă de împlinit? Evident, lucrurile nu stau aşa. Sensibilul, imediatul lumii de aici pot semnifica, pot simboliza logica teritoriilor de dincolo, le pot recepta mesajele. Fapta omului poate iradia în imediat ceva din libertatea plină de responsabilităţi a interiorităţii.

În fond, articularea între sensibil şi lumile de dincolo dă una dintre tensiunile definitorii ale religiilor; e una dintre problemele centrale ale gîndirii spirituale de pretutindeni. (Iar studiul soluţiilor pe care diferitele tradiţii le dau acestei articulări reprezintă, după mine, ceea ce oferă mai interesant antropologia religioasă. Ea se ocupă de felurile în care concretul – gest, act, cuvînt, construcţie, procedee de ordin sacru/religios – e activat ca simbol, poate pune în contact individul şi comunitatea cu un dincolo absolut. Ea cercetează modalităţile practice prin care realităţi calitativ incomensurabile ajung să comunice, menţinîndu-şi diferenţa de nivel.)

E drept totuşi că accentul cade în credinţă, în religii, pe interioritate. Dacă e să te orientezi spiritual, trebuie să te îndrepţi spre profunzimea lucrurilor şi a sufletului, spre dimensiunea lor ascunsă, netentată de exterioritate, nesupusă „gravitaţiei“. Acolo, formele, semnele, evenimentele pot deveni călăuzitoare, pot deschide drumul spre deschisul ultim. Eşti prevenit să nu te opreşti din drum – din drumul înţelegerii şi al transformării de sine –, să pătrunzi într-o interioritate mai adîncă decît propriul ego, să atingi locul joncţiunii cu divinul, unde – în propria ta adîncime – El se oglindeşte şi lucrează. Sînt nenumărate îndemnurile de a părăsi „omul din afară“, „omul de carne“ în beneficiul „omului lăuntric“ capabil de nesfîrşită transformare, aşa cum insistă Sf. Pavel (II Cor, 4, 16: „dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi“). Doctrinele spirituale ale Indiei pun drept ideal luciditatea omului de a se desprinde din mreaja mayei, a jocului lipsit de realitate proprie care e manifestarea. Un poet mistic persan din secolele XII-XIII, Attar, cercetează – în Cartea încercării – toate instanţele exterioare, cosmice şi tradiţionale, pentru a-şi găsi drumul spre Cel preaiubit. Nici una nu ştie să-i dea lămurire. Abia cînd pelerinul ajunge la ţărmul mării sufletului şi se cufundă în ea, abia atunci începe adevărata călătorie. Despre adîncul inimii – pe care contemplativul îl descoperă îmbăiat în marea fără margini a lui Dumnezeu – vorbesc mistici creştini ai Răsăritului şi ai Apusului. „Despuiaţi aproape de materia noastră, ne-am scurge în Mare, cu ale ei dezlănţuite şi înalte valuri: atunci vreo făptură să ne întoarcă n-ar putea nicicînd“ – aşa îşi încheie flamandul Ruusbroec, în secolul al XIV-lea, scrierea Podoaba nunţii spirituale sau întîlnirea interioară cu Christos (traducere din olandeza veche de Emil Iorga, Humanitas, 1995).

Credinţa, religia deschid în faţa omului teritoriile interiorităţii. Îl îndeamnă să pătrundă în logica lor, pe calea unei libertăţi demne de libertatea divinului, să oglindească adecvat în imediatul lumii această logică, această experienţă. Şi totuşi, în exerciţiul credinţei, persistă mereu tentaţia de a inversa ierarhia, de a reduce interioritatea spirituală la planul lui „aici“. Persistă tentaţia de a supune ordinea nevăzutelor la ordinea plană a exteriorităţii. Aşa riscă să se întîmple atunci cînd lucrurile se rezumă la simplă gesticulaţie pioasă sau ascetică, atunci cînd adevărul ultim e încarcerat în dogmatism, cînd inspiraţia religiei devine, în viaţa unei comunităţi, tradiţionalism ori, mai grav, ideologie agresivă, fanatică, xenofobă. În aceste cazuri, insul/comunitatea îşi închipuie că au atins absolutul, că dispun de el, că pot dicta interiorităţii umane şi divine.

Tradiţiile spirituale au avertismente serioase împotriva acestei ispite. Dar au, împotriva ei, şi tratament prin umor. O seamă de anecdote din literaturile spirituale ale lumii îi pun la locul lor pe cei care se pretind deja cereşti, semn neîndoielnic de imaturitate. În colecţiile de tip Pateric, de spuse ale monahilor din primele pustii creştine, apar asemenea exemple. „Bătrînii au spus: dacă vezi pe vreun tînăr că, din voia proprie, urcă la cer, apucă-l de picior şi trage-l în jos; căci altfel nu‑i va fi spre folos“. Un altul nu mai vrea să se îndeletnicească cu lucrul mîinilor, ci doar cu ruga, să fie fără nici o grijă, asemenea îngerilor. Pleacă din mica obşte eremitică în pustie. Peste cîteva zile, bate la fereastră, cerînd să se întoarcă. Fratele dinăuntru tergiversează: „Ioan a devenit înger, n-are nevoie de hrană, nici de muncă“.

O anecdotă întrucîtva similară e citată de Heinrich Zimmer în debutul volumului Filozofiile Indiei (1951, traducere de Sorin Mărculescu, Humanitas, 1997). Discipolul unui bătrîn maestru e fermecat de lecţia privind prezenţa nezăgăzuită a divinului. A înţeles. El însuşi şi toate entităţile lumii sînt sedii ale acelei Prezenţe auguste. Plecînd de la învăţător, pluteşte pe cale plin de sentimentul găzduirii Unicului. Dimpotrivă vine pe drum un elefant uriaş, condus de cornac. „Fereşte din drum!“, îi strigă omul. Dar ucenicul e transportat: de ce m-aş da din drum, de vreme ce găzduim amîndoi, eu şi elefantul, aceeaşi realitate, acelaşi Domn? Aşa că înaintează curajos, neabătut. Însă cînd întîlnirea se produce, trompa uriaşului îl ia de după mijloc şi îl aruncă în pleavă. Cam julit fizic, dar mai ales mental, ucenicul se întoarce la învăţător şi îi povesteşte păţania. Răspunsul: „Într-adevăr, tu eşti Dumnezeu. La fel şi elefantul. De ce însă n-ai ascultat glasul lui Dumnezeu care ţi s-a adresat prin cornac şi care ți-a cerut să te dai la o parte?“.

Pildele acestea sînt pline de bună dispoziţie şi sugestii. Da, lumea în întregul ei îşi primeşte realitatea din acelaşi Principiu, de la acelaşi Pol suveran. Dar fiecare nivel al realului găzduieşte, potrivit unui mod propriu, influenţa, semnele, prezenţa Lui. Interioritatea orientată e un regim al fiinţei unde prezenţa Lui e mai intensă, mai formativă, mai atrăgătoare decît e cel al exteriorităţii. Dar nici interioritatea nu asigură joncţiunea fiinţei noastre cu divinul, dacă te opreşti în loc. Raportul cu El este de tipul căii, al unei dinamici nesfîrşite. Şi ea are o componentă de tip „hermeneutic“ căci omul are de citit, de interpretat, de lucrat cu reperele pe care El le pune în Texte, în univers, în comunităţi, în interioritatea persoanei. Ţi se cere atenţie adecvată, responsabilitate faţă de toate aceste niveluri ale prezenţei Sale.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons