Sub semnul prezenţei Papei Francisc în România 

Vrem, nu vrem, trăim într-o lume multireligioasă. Dacă nu traiul cotidian, atunci călătoriile, media, Internetul ne dau ştire despre varietatea credinţelor, a comunităţilor care le profesează. Această diversitate este ea de acceptat doar fiindcă intră în logica modernităţii tîrzii? O tolerăm fiindcă respectul faţă de diversitatea convingerilor e un principiu esenţial în societăţile noastre, e un comportament civilizat, intrat în sîngele majorităţii occidentalilor? Fiindcă modernitatea tîrzie celebrează policromia concepţiilor despre lume şi a comportamentlor socio-culturale? Omul credincios ori interesat de spiritual acceptă diversitatea religiosă doar fiindcă aşa îl îndeamnă mentalitatea dominantă? Cu alte cuvinte, o priveşte doar ca pe un dat, care e de gestionat în cadrul unei convivialităţi politicoase? Sau poate găsi în ea un beneficiu spiritual propriu-zis? O acceptă (atunci cînd o acceptă) făcînd o concesie spiritului vremii? Sau o poate socoti o situaţie spirituală nouă, mobilizatoare, în stare să stîrnească creativitate pentru propriul drum?

La sfîrşitul secolului al XIX-lea, conştiinţa occidentală începe să ia seama metodic la tradiţiile extraeuropene. Alături de construirea disciplinelor orientalisticii şi a ştiinţei religiilor, apare un interes cultural şi spiritual pentru geografia religioasă a lumii. Apare sentimentul mai larg împărtăşit că între religii e firesc să existe dialog, că toate au ceva de spus celorlalte despre ţinta care le mobilizează. În 1893, la Chicago se reuneşte un Parliament of the World Religions, unde, ca de la o tribună internaţională, reprezentanţi ai fiecărei religii îşi fac cunoscută tradiţia. La Paris, nou înfiinţata secţie de ştiinţe religioase de la École Pratique des Hautes Études organizează, în 1900, primul Congres internaţional de istorie a religiilor.

De-a lungul secolului XX, atitudinea Bisericilor a evoluat şi ea. De la diversitatea religioasă acceptată ca o „stare de fapt“, unii teologi ajung la o reflecţie care o priveşte ca pe o „stare de drept“, avînd substanţă spirituală, ba chiar învestire divină. A apărut astfel o „teologie creştină a pluralismului religios“ (Jacques -Dupuis, 1997) care încearcă să tematizeze sensurile pe care diversitatea credinţelor le poate avea pentru creştinism. Cum poate fi ea explicată, justificată, întîlnită în cadrul tradiţiei, al gîndirii creştine? A îmbina fidelitatea faţă de propria credinţă cu ospitalitatea înţelegerii faţă de diversitate: iată ceea ce îşi propune o atare teologie, care ajunge să întemeieze pluralismul „pe bogăţia şi pe diversitatea supraabundentă a automanifestării lui Dumnezeu“.

Mai curajos încă, dominicanul Claude Geffré a propus de la sfîrşitul secolului XX (nu fără a întîmpina reticenţe oficiale) o „teologie interreligioasă“. Din punctul de vedere al acestui demers, fiecare religie e concentrată asupra unui aspect al revelaţiei (fără a neglija, desigur, întregul acesteia). A dialoga colegial înseamnă a scruta teme ale credinţei proprii pe care accentul central din altă religie le poate pune mai viu în lumină. Dialogul cu islamul, de pildă, poate îndemna teologia catolică să tematizeze mai proaspăt „perspectiva eschatologică“ şi, ca atare, „prezenţa lui Christos în lumina parusiei sale“, de la sfîrşitul timpului. Acelaşi dialog ar putea provoca gîndirea islamică să se întrebe asupra unei concepţii monolitice a lui Dumnezeu, care riscă să treacă cu vederea dinamica internă a Unităţii supreme (cf. Claude Geffré, De Babel à Pentecôte. Essais de théologie interreligieuse, 2006). Iată care ar putea fi profitul teologic al diversităţii. În întîlnirea cu celelalte religii, gînditorii fiecăreia ar fi provocaţi să identifice acele zone pe care, într-un moment al istoriei, le lasă în penumbră cînd îşi gîndesc/interpretează propria doctrină. Ar fi îndemnaţi să gîndească mai viu ceea ce face parte din propria credinţă. În acest caz, dialogul religiilor nu urmăreşte şi nu duce la sincretisme, ci este colegialitate doctrinară pentru cunoaşterea Unului divin. Fiecare îşi tematizează mai intens propria religie, pe lîngă faptul că dă mărturie pentru universalitatea Celui care le e Ţintă.

Dar nu numai teologul poate profita de diversitatea religioasă, ci şi privirea spirituală a oricărui credincios. Pluralismul poate stîrni/cere perspicacitatea ochiului interior, rafinarea privirii spirituale. Christos transcendent şi întrupat nu e prezent doar în norme confesionale, în forme religioase instituite, în afirmativul istoriei. Universala lui prezenţă e paradoxală: strălucitoare, dar şi ascunsă; suverană, dar şi discretă; explicită, dar şi greu de discernut. E o prezenţă care contrariază mereu mărginirea modului nostru de a-l privi, care ne incită să i descoperim inepuizabila noutate. Părintele André Scrima, monah şi universitar ortodox, vorbea despre distanţa între Christos în adevărul lui dumnezeiesc şi Christos conceput de noi, potrivit limitărilor omeneşti. El invoca locul Judecăţii din Matei, cap. 25, unde Christos afirmă: „Sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat…“ „Judecata din urmă“, spunea André Scrima, „nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde El nu e declarat. Or, «acolo» Christos este inclus şi e inclusiv; nimic nu rămîne în afara lui“ („Un test de la capăt al faptului religios“. André Scrima în dialog cu Andrei Pleşu). A-ţi ascuţi privirea, a pătrunde în zonele inevidente, subtile, paradoxale ale prezenţei lui Christos nu e un avantaj neînsemnat, iar la el poate contribui spectacolul diversităţii religiilor. Conştiinţa universalităţii Lui poate fi astfel rafinată în fiecare dintre noi.

Astăzi ne izbesc mai degrabă integrismul, violenţa unor mişcări religioase islamice. Ne izbeşte, pe de altă parte, uitarea Occidentului faţă de religia care l-a modelat. Şi cele dintîi, şi cea din urmă se situează într-un univers plan, lipsit de respiraţie pe înălţimea realului. Ignorarea occidentală a religiosului e mai francă, se dispensează de orice referinţă la divin. Extremismul, în schimb, face din credinţă ordine disciplinară, regim penitenciar. Dincolo de aceste fenomene, spectacolul religiilor continuă să rămînă în faţa noastră ca o amintire a modelului vertical de lume. Noutatea cu care vin tîrziu modernii în faţa acestei amintiri este demnitatea, recunoscută, a diversităţii. Angajarea religioasă e îndemnată astfel să fie corelativă, într-un grad sau altul, cu conştiinţa că celelalte tradiţii converg către aceeaşi transcendenţă vie.

Iar dacă acceptăm convergenţa religiilor, dacă admitem că religiile sînt expresiile de sine ale unui Acelaşi, atunci vom fi în stare să vedem în diversitatea religioasă un reflex al majestăţii Lui. În libertatea cu care El se manifestă în religii vom percepe ceva din libertatea Lui increată.

Religiile, expresii ale Unului divin, radiază înfăţişările unui chip care e dincolo de trăsături. Nu vom avea presimţirea acestui chip de o ameţitoare simplitate privind mulţimea expresiilor lui religioase? Nu e diversitatea religiilor o sugestie, imediat perceptibilă, a infinitei Lui bogăţii interne? 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Inquam photos, Raul Stef