Cele mai cunoscute cărți ale lui Pierre Hadot (1922-2010) au apărut în bună parte și în limba română. Recenta traducere Filosofia ca mod de viață (trad. de Adrian Cotora, Humanitas, 2019) este un amplu interviu, în care autorul, istoric al filosofiei antice, provocat de interlocutorii săi, Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, revine asupra principalelor teme care i-au jalonat biografia intelectuală. Pierre Hadot a reușit să ne transmită cu acuratețe necesitatea de a ne apropia de filosofia antică din perspectiva care îi era proprie, cu alte cuvinte de a vedea în ea o opțiune pentru un mod de viață, actualizată într-o serie de exerciții menite să conducă la o transformare existențială, să facă posibile „dispozițiile interioare” compatibile cu aspirația spre înțelepciune: meditația, examenul de conștiință, exercițiile de imaginație, disciplina dorințelor, dobîndirea stăpînirii de sine etc.

Discursul, la care filosofia antică a fost redusă de-a lungul timpului, era, de fapt, doar o componentă a vieții filosofice. El „justifica” opțiunea fundamentală, îi oferea temeiul teoretic, dar, deși indispensabil, nu reprezenta finalitatea filosofiei. Hadot subliniază la un moment dat că „există o cauzalitate reciprocă între reflecția teoretică și alegerea modului de viață” și că „am putea vorbi despre filosofie ca despre o elipsă cu două focare: un focar al discursului și unul al acțiunii”, corespunzătoare celor două dimensiuni ale filosofiei ca „fenomen social”: școala și viața în comunitate. Prioritatea însă aparținea vieții filosofice ca realizare a filosofiei prin „exerciții spirituale”, expresie preluată de Hadot din spiritualitatea creștină și mai ales de la Ignațiu de Loyola.

Problema care se naște imediat ce avem sub ochi cele două elemente – filosofia și exercițiile spirituale – privește relația dintre filosofie și religie și, mai ales, cea dintre creștinism și filosofia antică. Cel dintîi aspect, intern filosofiei antice, nu este abordat frontal, dar detaliile evocate ne ajută să înțelegem care era sensul căutării înțelepciunii la antici și raportarea la zei. Pe de altă parte, Hadot mărturisește că nu-i place neoplatonismul de după Porfir, adică tocmai acea exegeză în care au fost introduse elementele de ritual și în care „credința” a dobîndit un loc eminent. În privința relației cu creștinismul, interpretarea sa susține că exercițiile antice au fost asimilate de spiritualitatea creștină care a privat astfel filosofia de ceea ce îi conferea vitalitatea. Treptat, redusă la construcția conceptuală și la discurs, filosofia a fost asumată strict funcțional de către teologie, iar prin evoluția universității medievale a ajuns să fie în cele din urmă practicată ca o profesie intelectuală fără semnificație existențială. Iată de ce, în lumea de astăzi, după cum spunea Thoreau, „avem profesori de filosofie, dar nu filosofi”.

Se știe că în primele secole creștine a existat o progresivă asimilare a filosofiei în paralel cu o constantă delimitare față de conținutul și de metodele ei. Dacă filosofia era percepută ca un mod de viață, aceasta poate justifica într-un sens asumarea termenului și aplicarea lui la viața spirituală ca realizare a credinței. Dar a existat, începînd cu Iustin Martirul și Filosoful, și o definire a creștinismului ca „adevărata filosofie”, ca împlinire a unei căutări prezente în școlile antice, mai ales în platonism. Se realiza astfel o continuitate între cea mai înaltă formă a paideiei grecești și revelație. Totodată, atracția față de exercițiile filosofice de factură stoică s-a manifestat pînă tîrziu, dacă ar fi să ne gîndim numai la adaptările bizantine ale Manualului lui Epictet. Cu toate aceste dovezi istorice, am putea oare vorbi de o substituire a  filosofiei ca mod de viață odată cu „triumful creștinismului”? Mai degrabă o parte din răspuns se găsește în zona eludată de Hadot ca fiind străină de spiritul filosofiei antice, adică în neoplatonism, care a continuat în Bizanț ca o construcție a unei religiozități filosofice. Nu era oare tendința internă filosofiei de a se raporta la un adevăr revelat în texte precum Oracolele caldeene un simptom independent, concurent și totodată o paradoxală convergență cu iudaismul elenistic și creștinismul?

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.