În 1892, Henri Bergson, deja autor al faimosului Essai sur les données immédiates de la conscience, publică în La Revue pédagogique discursul pe care îl ținuse la decernarea premiilor de la sfîrșitul anului școlar elevilor Liceului „Henri IV”, unde era profesor. După toate regulile artei, cu doar cîteva referințe clasice, un text de circumstanță devine de la primele paragrafe o meditație filosofică despre politețe – temă de predilecție a culturii franceze moderne. Totuși, Bergson alege să nu evoce nici Caracterele lui La Bruyère, nici Maximele lui La Rochefoucauld, nici Cugetările lui Pascal, în favoarea unei expuneri de o frumusețe clasică, pornind de la situații cotidiene.

O primă expresie a politeții e buna cuviință, respectarea întocmai a codului manierelor, civilitatea elementară. Pentru Bergson acesta e doar aspectul ei de ritual social, care nu exprimă excelența umanului. Abia odată cu „politețea spiritului” educația atinge un nivel la care mondenitatea depășește formalismul: „Omul de lume bine format știe să vorbească oricui despre ceea ce-l interesează; pătrunde în vederile celuilalt fără să le asume întotdeauna; înțelege totul fără să scuze totul. Ceea ce ne place la el este ușurința cu care se mișcă printre sentimente și idei”. Altfel spus, a ști să conversezi, a fi atent la ceea ce spune celălalt, a-i înțelege perspectiva și a intra în dialog fără a-ți afirma de la bun început dezacordul e o politețe superioară, pe care doar suplețea inteligenței o poate aduce în relațiile dintre oameni. Dar cea mai profundă manifestare a politeții este cea a inimii. Dacă în registrul inteligenței e vorba mai degrabă de un „talent”, abia aici, la nivelul inimii, politețea tinde spre virtute. A simți cînd cineva are nevoie de încurajare sau cînd fragilitatea e prea mare pentru o critică prea fățișă, a respecta partea cu neputință de exprimat din cel pe care îl ai în față, „timiditățile aparent învinse, deziluziile o clipă consolate, toate aceste tristeți plutitoare”, înseamnă a face dovada unui tact și a unei fineți interioare care dau chip politeții celei mai înalte.

Bergson era, desigur, conștient de neîncrederea pe care o putea trezi mondenitatea temei. Dar a salvat-o alegînd să nu o trateze ca moralist. Altminteri, se știa deja, cu precizia necruțătoare a unui La Rochefoucauld, că „virtuțile nu sînt, cel mai adesea, decît niște vicii deghizate” și că ritualul politeții poate deveni o abilă tactică socială a amorului-propriu. Dacă ne oprim la suprafața relațiilor umane, bunele maniere, fără de care nu se poate construi o viață comună, vor ajunge la un moment dat – cum, de altfel, au și ajuns – să fie contestate ca limitări absurde. Dar suplețea inteligenței și bunătatea inimii vor putea fi cu greu evacuate din portretul unei umanități civilizate. Pentru adulatorii autenticității și ai sincerității cu orice preț, politețea este funciarmente minată de formalism și ipocrizie. E în această respingere o viziune asupra umanului în care bunăvoința și delicatețea nu pot fi decît manifestări viclene ale iubirii de sine și de putere – în fond, singura realitate, nu-i așa? Sau, poate, e o înțelegere a politeții doar ca expresie a ritualului social din care profunzimile nu fac parte. Pledoaria lui Bergson, trecînd de la relațiile exterioare la dialogul intelectual pînă la atenția lăuntrică față de celălalt, este și o încercare de întemeiere a civilității pe excelența de care este capabilă umanitatea: a-l respecta pe celălalt chiar dacă nu-i împărtășești nici opiniile, nici situația de viață. Numai că nu este vorba de un raport de acceptare exterioară, indiferentă sau calculată, ci de o sensibilitate definitorie a spiritului. Politețea, care se așterne peste asperitățile noastre ca un balsam, e mai mult decît un cod de comportament, amendabil în funcție de împrejurări și de epoci. Ea poate fi, pornind de la datele noastre structurale, o virtute a convivialității spirituale. Cuviință, afabilitate, inteligență a inimii – politețea nu destituie și nici nu suplinește franchețea sau curajul, însă oferă lumii grația fără de care ar fi mai săracă.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.