Cetăți visate, cetăți ruinate

Modernitatea nu a început cu Iluminismul kantian sau cu idealizarea rousseauistă a „bunului sălbatic”. A început prin platonismul teologiei politice augustiniene. Pe baza Noului Testament (unde Iisus Hristos ne spune că Împărăția Lui nu e din „lumea aceasta”, dar are reflexe în sufletul creștinului, încă de aici), Augustin instalează în centrul destinului occidental tensiunea dintre „cetatea terestră” și „cetatea divină”. El era contemporan cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus și moștenea, firește, gîndirea eshatologică a primelor generații de autori patristici. De fapt, eshatologia creștină decurgea inevitabil din tema paulină a celei de-a doua veniri a Domnului. Semnele declinului vechii ordini – înainte de sinteza medievală romanică – întețeau convingerea Bisericii că lumea și, prin urmare, istoria se află la capăt de drum. Cum Parusia nu s-a produs nici în secolele următoare, gîndirea apocaliptică a dormitat, pînă la pragul „hiliast” dintre primul și al doilea mileniu, cu tot cu exploziile sale de spaimă colectivă. Numai că, tocmai pentru că spațiul european al fostului Imperiu Roman era deja aproape complet încreștinat, sosirea pe scenă a islamului, măsurată prin fulgerătoarea lui expansiune în nordul Africii și în Europa meridională, a reactivat criza de identitate a relativ omogenei christianitas, pregătind evoluția Occidentului de la „așteptarea sfîrșitului” spre imperativul de a apăra (prin idealul cruciat al călugărului-soldat) Țara Sfîntă, privită ca teritoriu terestru unde se va „inaugura” Împărăția transcendentă a lui Dumnezeu. În teologia politică a Cruciadelor, așadar, aș fixa adevărata origine a gîndirii moderne, definită prin căutarea Cetății divine pe pămînt, în istorie și imanență, aici și acum. Toate Utopiile apărute în umanismul renascentist și preluate apoi în religiile politice ale modernității au fost plata erorii fundamentale de a vedea în Biserică – definită ca societas perfecta – anticiparea autosuficientă a Împărăției lui Dumnezeu. Dacă există o comunitate desăvîrșită încă din viața de acum, de ce n-am multiplica formulele prin care înțelegem, propunem sau forțăm ieșirea din latență și realizarea ei stabilă?

Nerăbdarea de a instaura Împărăția lui Dumnezeu în interiorul istoriei umane reprezintă esența modernității – cu tot cu experimentele sale de inginerie socială totalitară și cu mitologia sa progresistă. După prăbușirea comunismului, teza lui Fukuyama despre „sfîrșitul istoriei” nu a îngrijorat pe nimeni, dimpotrivă – a cimentat entuziast viziunea naivă (și contrazisă, între timp, factual) despre globalizarea ordinii liberale și instaurarea unei societăți mondiale pașnice, fericite și luminos angajate într-un progres fără capăt. Nu doar un progres tehnologic sau științific – oricine e de acord cu asta. Un progres moral rapid, obținut prin insurgența contra majorităților retrograde și triumful minorităților, ca izvor al unei noi ordini inclusive, unde toate ipostazele umanului își găsesc un loc sub soare. Noua cetate a lui Dumnezeu nu e doar imanentă, ci și marcată de confirmarea (științifică) a redempțiunii universale (apocatastaza origenistă). Implantul utopic, revitalizat în numele nihilismului metafizic, al relativismului etic și al deconstrucției de toate calibrele, se traduce prin inflația prefixului trans: trans-gender, trans-umanism etc. Evanghelismul american (care face sinteza dintre capitalism și fundamentalismul biblic) e și el parte a secularizării conceptului de împărăție divină, chiar dacă pare să se opună ideologic progresismului liberal. Am putea spune că taberele războiului cultural care incendiază Occidentul contemporan vor același lucru, cu mijloace diferite, doar aparent ireconciliabile. Tot ce pot anticipa ține de eșecul acestor noi tentative. Hristos avea dreptate și ne comunica adevărul: Împărăția sa nu este din lumea aceasta. Nu vom aboli moartea în dimensiunea vieții noastre fizice, terestre. Nu vom da naștere unei noi umanități prin instrumentarul de bord pe care inteligența noastră autonomă l-a generat. Nu vom „apuca” să trăim, aici, într-o societate perfectă și vom plăti prin noi valuri de suferință încercarea de a o fabrica.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.