Micul roman Jucătorul – compus de Dostoievski la Baden-Baden (acolo unde familia princiară Sturdza a ridicat o capelă neoclasică prețuită pînă astăzi) – ne oferă o autobiografie ficțională, punctată cu teorii psihosociale despre ruși, francezi, polonezi sau englezi, dar și cu rudimentele unei filozofii a probabilităților. Găsim în text, bunăoară, ideea că plebea de cazinou – alcătuită din escroci ai cauzelor pierdute, sinucigași potențiali și suflete trivial fascinate de caruselul cîștigului facil – nu se poate compara, în ticăloșie, cu jucătorii aristocrați, care se află dincolo de frisonul vulgar căci, de fapt, nu au ce pierde: joacă numai pentru a-și omorî timpul prefăcut în carceră a plictiselii. Numai ei au dreptul înnăscut și imoral de a disprețui obiectul propriei patimi. La fel de paradoxal (deci specific dostoievskian) ne apare contrastul dintre tatăl de familie german, care-și aservește mezinii sau fiicele, în numele onestității definite ca acumulare multigenerațională de capital, și rusul, ca zevzec metafizic, atras de ruletă pe temeiul unei abjecții angelice: el chiar joacă jocul ca pe o ruletă rusească, punînd drept miză propria viață, socotită ca zero. Între puritanul protestant, dezumanizat sub specia avariției raționale, și slavul iresponsabil, dar autentic în nebunia emoțiilor sale pe muchie de cuțit, nu există nici intersecții, nici compromisuri.

Regăsim această notă de dubioasă gratuitate și în spiritualitatea rusească, plină de conți pocăiți, de călugări girovagi sau de rascolnici cu frămîntări socialiste. Pînă și în Douăsprezece scaune, romanul satiric semnat de Ilf și Petrov, aflăm o anecdotă de acest gen: un nobil care devine schimnic mizantrop, sălbăticit într-o colibă silvestră, e găsit de bolșevici și angajat ca vizitiu moscovit. Omul trece prin aceste metamorfoze cu egală delăsare de sine, ca printr-un vis urît, care nu se poate sfîrși. De altfel, întreaga țesătură narativă e în consonanță cu Jucătorul lui Dostoievski: „mareșalul nobilimii”, Ippolit Matveevici, și „fiului supusului turc din Tighina”, simpaticul Ostap Bender, se antrenează într-un joc de noroc mare cît Rusia. Detectivistica lor, în căutarea scaunului burdușit cu diamante, seamănă cu încercările succesive de la masa verde. Evident, ca orice client de cazinou, ei sfîrșesc prin a rata obiectivul îmbogățirii ușoare, deși drumul spre „scaunul norocos” e plin de eforturi, privațiuni și spectaculoase răsturnări de situație.

Să ne amintim de Pascal: geniu matematic precoce, mistic jansenist, apologet al unui creștinism dovedit nu atît rațional, cît prin faimosul „pariu” și prin evidența impenetrabilă a miracolelor, gînditorul francez s-a preocupat și de chestiunea jocului de ruletă. El figurează nu doar printre precursorii celor care au pus la punct primele computere (Alan Turing & co), dar și ca pionier în calculul probabilităților: un domeniu al modelărilor matematice tot mai prizat printre jucătorii la bursă, ca și în cercurile de analiză strategică. În fond, nu vorbim aici de încă o ipostază a lui homo ludens, așa cum a fost el magistral creionat de J. Huizinga, ci de lunga tradiție care asociază harul divin (deci principiul oricărei elecțiuni) cu posibilitatea de a trișa în relația cu Dumnezeu, prin fabricarea de algoritmi. Roșu și negru, par și impar, plus „aruncătura de zar” care, după spusa lui Mallarmé, nicicînd nu va aboli hazardul… Acum, lumea noastră globalizată, postmodernă și vînjos avîntată spre postumanism, confirmă cumva nihilismul dostoievskian, printr-o lovitură a „biohazardului”. Într-o etapă dominată de predicțiile cele mai optimiste privind automatizarea economiei pe bază de algoritmi, toată planeta e oprită locului prin intervenția unui factor deopotrivă previzibil (îi cunoaștem „familia”, am notat avertismentele biologilor din faza SARS) și incontrolabil. Oricît de vastă, intensă, profundă și încrezătoare, cunoașterea devine prizoniera unui joc ale cărui reguli nu pot fi scrise de noi. Abia acum înțelegem afinitatea dintre ruletă și ghilotină: Les jeux sont faits. Rien ne va plus.