DILEMABLOG

AKP a cîştigat alegerile, dar nu a reuşit să obţină decît un scor relativ modest, adică doar 41% din voturi. Pentru prima oară în ultimii treisprezece ani, AKP nu mai deţine majoritatea absolută.

Cînd devii melancolic, tinzi să nu mai fi actor, ci spectator. Cel puțin, mie, una, așa mi se întîmplă: devin spectatoare a propriei mele vieți. Întîmplări faste și nefaste mi se perindă prin fața ochilor uimiți. Uimiți cu atît mai mult cu cît și eu sînt parte (uneori, chiar principala parte...) din ele.

Ați pățit-o? Să vi se facă o nefăcută și cînd cereți explicații, via scuze, să fiți întîmpinat cu un dat al ochilor peste cap, un oftat defensiv și acea temută deja sintagmă: “dar nu este vina mea”?

Nu știu cum s-a făcut, dar iar am asistat la o ceremonie de absolvire: copilul meu a terminat și liceul...Ocazie cu care nu doar m-am emoționat și mi-am reiterat toate propriile sfîrșituri de cicluri școlare, mi-am retrecut în revistă toate etapele copilului meu, dar am și observat desfășurarea în sine a festivităților.

Comisiei de etică a UNATC i s-a părut mult mai important să pedepsească lezarea imaginii Universității decît să investigheze criticile aduse de Andrei Rus și Andrei Gorzo și să ceară o anchetă internă.

Unul dintre binecunoscutele dezavantaje ale locuitului la bloc este faptul că, vrînd-nevrînd, trăiești într-o relație mult prea apropiată cu vecinii: le împărtășești, prin geamuri și pereți, o parte din zbaterile zilnice și dramele existențiale. Tot așa cum și ei, la rîndul lor, ”se înfruptă” din ale tale.

Recitesc, după aproape 20 de ani de cînd a apărut, Jurnalul lui Mihail Sebastian (Editura Humanitas, text îngrijit de Gabriela Omăt). Cînd a fost publicat, în 1996, eram studentă.

Bănuiesc că, dacă ai avea revelaţii gastronomice, la o masă "între prieteni", nimic nu te opreşte să mai ceri o porţie. Însă să fii pus la zid cu polonicul este o gravă lipsă de politeţe.

Mingile şutate în văzduh de te gîndeai că nu se mai întorc niciodată înapoi, încercările de scăriţe peste propriul portar, pasele date de la o echipă la alta, huiduielle tribunelor, toate te duceau cu gîndul la cel mai fabulos derby de provincie.

De aproape un an, urmăresc serialul PBS Blank on Blank, proiectul de recuperare a unor interviuri rare cu oameni extraordinari. M-am abonat la YouTube-ul lor și primesc o dată la cîteva săptămîni o animație nouă.

Dacă m-ar întreba cineva care e mîncarea mea preferată, cred că, în mod onest, cea dintîi care mi-ar veni în cap ar fi...cartofii prăjiți. Spun ”în mod onest” pentru că, în ultimul timp, cartofii prăjiți au cam ieșit din meniul cotidian.

Îți pasă de cineva și îți vine să iei like-ul lui ca pe un semn de afecțiune. Te agăți de el și te ții bine. Și ajungi să te bucuri ca un copil și să savurezi “marea” victorie. Mi s-a întîmplat. După aceea m-am înfuriat.

Dacă ceva relativ accesibil devine, prin gratuitate, accesibil oricui, tentaţia de a poseda acel lucru dispare.

Calculatoare blocate, documente pierdute inexplicabil, Windows-uri blege, fotografii dispărute în gaura neagră a unui recovery pe iTunes, înregistrări nesalvate ș.a.

Nu, articolul de față nu e despre ce pare a fi: și anume despre femeile singure cu adevărat, fără partener, iubit, soț sau cum îi mai putem spune. E despre ceva mai concret și mai puțin spectaculos. Despre femei care ies singure în oraș să mănînce sau să bea ceva.

Într-unul dintre blocurile în care am locuit, liftul avea un zgomot al lui atunci cînd pornea, aproape uman, ca un oftat.

Este un lucru ştiut: cu cît îţi doreşti mai mult timp ceva, cu atît acel "ceva" va deveni mai valoros în ochii tăi şi-l vei preţui mai mult căci ideea de reuşită va trece deasupra conceptului material. Cînd oferi jucăria imediat, obiectul în sine îşi va pierde mult din importanţă.

Din ce în ce mai des mi se întîmplă să fiu pusă în situația de a saluta eu prima, chiar dacă mă aflu, deja, într-o încăpere. Mă uit la noii veniți, cum își bagă capul între umeri și tac mîlc.

Mersul trenurilor e, în Germania, un fel de lege. Sau un fel de axiomă. (Aproape) totul e pünktlich, planmäßig, exakt. Cam aşa e şi mersul grevelor.

Operațiunea Anthropoid e un straniu animal literar, un roman certat cu tradiția romanului, care reconstituie, cu obsesia adevărului istoric plutind mereu peste peisajul lipsit de griji al ficțiunii, atmosfera Europei de la finalul anilor '30 și începutul anilor '40.

Nu mă pot abține să nu mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă povestea s-ar fi petrecut într-o școală de stat din România.

În familia mea toată lumea s-a dedat, la un moment dat, furtişagurilor. Bunicul, bunica, tata, mama şi, pentru a păstra tradiţia, şi eu. Despre unchi şi mătuşi nu am dovezi. Doar ştiinţă.

Pe de o parte, ştim să oferim, vrem să oferim, dar nu o facem din frica reacţiei celuilalt; pe de alta, săturaţi de mitocănie şi nesimţire, cînd dăm peste un gest frumos, normal, dar rar, vrem să-l încurajăm, compleşindu-l pînă la sufocare, cu prea multe mulţumiri.

Ieri, soare afară fiind, orașul era, la propriu, un furnicar. Un furnicar fericit, în care o mare parte din populația zonei centrale părea că ieșise să se bucure de soare, să se miște pur și simplu pe la orele amiezii și serii. În ciuda cenușiului cotidian, împămîntenit, al orașului.

Spre deosebire de Papa Francisc, George Clooney, Kim Kardashian sau băieții de la System Of A Down, președintele Obama nu poate să pronunțe cuvîntul „genocid”. A putut, acum șapte ani, cînd era în campanie electorală, dar acum nu mai poate.

Cînd l-am cunoscut pe nea Vasilache, trăia de cîteva decenii într-o singurătate absolută. Nu-i plăceau oamenii. Se certa cu vecinii. Avea de toate și o grădină frumoasă și nu ar fi împrumutat nimănui nici măcar un capăt de ață.

Actul lecturii era, pentru Derrida, un performance, un gest creativ în sine.

Să ne ferim a-l înțelege pe Fellini: în această reușită zace, mai întotdeauna și un eșec. Eșecul de a ne bucura de el, de a-l savura ca pe un mare (poate cel mai mare) poet ermetic pe care l-a dat Cinematograful.

Fellini, cineastul, zice că e necesar din cînd în cînd – la trei ani o dată – să fii bolnav: “o boală nu prea gravă, dar mai ales nu prea dureroasă”.

Vă mai aduceți aminte de povestea lui Creangă, Prostia omenească? Situația e una exemplară și profund umană pentru cei care văd jumătatea goală a paharului.

Dacă ar exista un minimum bagaj educaţional, vedetele de carton ar înceta să mai fie un exemplu pentru tinerii care, neavînd habar despre religie şi credinţă, adoptă mecanic o pseudo-spiritualitate, merg la Slujba de Înviere pentru că e cool, trimit, fix la 12 noaptea (ca de Revelion) sms-uri cu "Cristos a Înviat", la care răspund, uneori cu "mulţumesc" şi îşi croiesc momentele de spiritualitate după tiparele eronate inoculate de mass media.

Cu Proust, timpul nu e niciodată pierdut. Nici măcar atunci cînd îţi petreci şase ore într-un tren care de-abia se tîrîie între două oraşe aflate la mai puţin de 300 de kilometri unul de celălalt.

„Ştiţi că e alb-negru, nu?!“ Răspund politicos că, da, ştiu. O asigur pe domnişoară că n-o să mă plîng, şi mai cer o dată biletul. „E şi mut!“, insistă ea, surprinsă şi uşor alarmată de tembelismul unuia care se încăpăţînează să meargă la o porcărie.

Țin, mai întîi, să spun că Fellini are calităţi impozante, greu de regăsit, în aceeaşi fericită combinaţie, în „reţeta“ altor cineaşti ai vremii: imaginaţie, cultură vizuală, umor, spirit de asociaţie, patos, curaj. Filmele lui sînt o colecţie amplă de imagini memorabile, de „puneri în scenă“ ingenioase, de „momente“ antologice, de inspirate manevre dirijate de la masa de montaj.

Încerc să pun cap la cap aici, la repezeală, cîteva încrucișări recente cu susnumitul FB, pre numele său adevărat Facebook, pe care nu l-am pus întreg în titlu din motive pe care le veți afla dacă veți citi mai departe.

O femeie care a născut doi băieți și care s-a căsătorit la 22 de ani. Pe lîngă serviciul ei a mai avut unul cu normă întreagă: să-l servească pe bunicul fără să i se pară ceva prea mult sau prea greu. Probabil că l-a iubit.

Dimineața, în primele 10 minute după ce mă trezesc, sînt deja în fața laptop-ului, verificîndu-mi mail-ul și frunzărind Facebook. E o operațiune care se va repeta pe parcursul zilei cam o dată la două ore. Pe Facebook, cîteodată, nici măcar nu mai sînt atentă la conținut, e un gest reflex, ca cel de a fuma – refresh and scroll.

Mi-am suspendat contul de Facebook de două săptămîni. 350 de ore fără să mai dau mii de refresh-uri ca să văd ce s-a mai întîmplat în lume, 350 de ore fără să mai citesc mesaje din care să aflu ce s-a mai întîmplat în viața oamenilor din jurul meu, 350 de ore fără virale și dezbateri mîzgălite pe șervețele.

Am regăsit un text de acum vreo 10 ani, de fapt mai mult un soi de anchetă, care m-a amuzat. Unele dintre personaje nu mai sînt atît de prezente, cîteva au cam dispărut de tot, altele au „evoluat”. Una peste alta, „peisajul” de la TV este în mare parte neschimbat, ceea ce e destul de trist.

În sală e într-adevăr frig, chiar mai frig decît afară, căci se combină şi cu o uşoară umezeală jilavă. Îţi găseşti un loc, te aşezi şi îţi pui, preventiv, haina pe tine. Începe filmul, dar luminile întîrzie să se stingă.

Am aflat, ca cei mai mulți dintre pămînteni, că Angelina Jolie a decis, după dubla masectomie preventivă de acum doi ani, să-și extirpe și ovarele. Ambele decizii le-a luat după ce a descoperit că suferă de o mutație genetică care crește foarte mult riscul cancerului la sîn și a celui ovarian.

Lumea universitară românească e în dîrdoră: se evaluează cercetarea științifică. E  foarte bine că se face, e foarte bine că au apărut criterii sistematice, indicatori etc. Intrăm în rîndul lumii – căci toate universitățile au astfel de sisteme de evaluare.

Nicolas Sarkozy visează la alternanţă. Marine Le Pen spune: "Nous sommes les seuls gagnants". Manuel Valls şi-a aprins o ţigară.

Există momente în care veștile despre căsătorii, despărțiri, boli sau morți se aglomerează. Și, inevitabil, îți trece prin cap că o fi vorba despre un sezon al unora sau al altora. Unii au ieșit mai șifonați din rupturile astea, alții mai vioi. După caz.