Pesimistul și optimistul
Vă mai aduceți aminte de povestea lui Creangă, Prostia omenească? Situația e una exemplară și profund umană pentru cei care văd jumătatea goală a paharului:
“Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țîță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hîtră. Întruna din zile, omul nostru iese de-acasă dupa trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-și scaldă copilul, îl înfașă și-i dete tîță, îl puse în albie lîngă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă și-l dezmerdă, pînă ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puțin pe gînduri ș-apoi începu a se boci cît îi lua gura: Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu! Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvîrli fusul din mînă și furca din brîu cît colo și, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
- Ce ai, draga mamei, ce-ți este?!
- Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
- Cînd și cum?
- Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
- Îl văd. Și?
- De s-a sui mîța, are să-l trîntească drept în capul copilului și să mi-l omoare!
- Vai de mine si de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfîrșit mititelului zilele!”
Îmi sînt tare simpatice femeile astea năuce. Creangă zice că sînt cam proastănace și s-ar putea să aibă dreptate. Dar cine nu e, cînd începe să anticipeze și să trăiască în avans, cu ochii minții, apocalipse personale și mondiale?
N-o să mint, am și eu, uneori, ditamai drobul cu sare deasupra capului. Mă împiedic de el cînd mi-e lumea mai dragă. Sau mă enervează atît de tare că îi trag cîte un șut de se face una cu pămîntul. Nu știu cum m-am pricopsit cu el. Și nici dacă o fi moștenire de familie sau de zodie. Puțin mai contează. Creangă știa bine, firea omului e păcătoasă. Și asta nu de ieri de azi, ci de cînd e lumea.
Dacă, însă, simțiți cîteodată că începeți să semănați cu personajele lui Creangă, poate că nu e cazul să vă apucați imediat să jeliți copilul. Mai bine lăsați drobul cu sare și citiți: Candid sau Optimistul lui Voltaire. Povestea asta, de-o simplitate fabuloasă, poate să-l vindece și pe cel mai pesimist dintre pesimiști. Garantat. Și, aș putea să bag mîna în foc, că o să-l facă să și zîmbească. Căci, așa cum ne spune Voltaire la final: "Toate evenimentele se înlănţuie în cea mai bună lume cu putinţă: dacă n-ai fi fost alungat dintr-un frumos castel cu picioare în spate de dragul domnişoarei Cunigunda, dacă n-ai fi fost prinsde Inchiziţie, dacă n-ai fi cutreierat America pe jos, dacă n-ai fi străpuns cu spada pe baron, dacă n-ai fi pierdut toţi berbecii aduşi din fericita ţară Eldorado, n-ai mînca aici dulceaţă de chitre şifisticuri.
- Foarte bine ai vorbit, zise Candid, dar pînă una-alta trebuie să ne lucrăm grădina."
