DILEMABLOG

Mă așez pe scaun, în autobuz, lîngă un puști de liceu. N-are mai mult de 15-16 ani. Stăm amîndoi cu smartphone-urile în mînă și butonăm. Ne uităm pe Facebook și mai răspundem la cîte un mesaj.

N-ai cum să nu înveţi de la toţi aceşti oameni cum stă treaba cu fericirea. Care, deşi pentru unii este "un cuvînt prea mare", pentru alţii este, de fapt, un lucru foarte simplu şi, de fapt, foarte la îndemînă.

Dacă "bărbatul de azi" face nazuri, vrea să fie curtat, are pretenţii, bate isteric din picior, în loc să aibă iniţiativă, dacă este nevrotic şi a devenit, pe scurt, o căprioară de care trebuie să te apropii cu grijă, pentru că altfel se sperie, ei bine, toate acestea sînt cauzele femeilor agresive care îl atacă constant, de pretutindeni, ca nişte prădătoare ale masculinităţii sale.

Cînd ceva se schimbă în viața în ta, cînd oamenii importanți de lîngă tine nu mai sînt aceiași, în diverse feluri, apare un la început nematerializat, indefinit și neconturat sentiment de out of place.

Atît de mult mă bătuseră la cap, încît nici nu-mi mai dădeam seama dacă îmi plăcea cu adevărat să mă duc în vacanțe acolo sau, pur și simplu, preluasem pe linie maternă un fel de dragoste necondiționată pentru o lume care mie nu-mi mai spunea mare lucru.

Un rabin evreu l-a acuzat pe Roger Waters de antisemitism, ură faţă de evrei şi simpatii naziste pentru că Steaua lui David e tipărită pe porcul gonflabil din show-ul The Wall.

Gata, am discutat destul, să trecem la soluții. Cine e pentru gazare? Cine pentru împușcare? Mîinile sus!

În Centrul vechi n-aveai unde să arunci un ac și își dăduseră întîlnire toate miresele din oraș. Își fluturau rochiile lor lungi printre mașinile care se încăpățînau să înainteze printre scaune și petrecăreți.

Oana era ceea ce acum își tot doresc, sus și tare, fetițele: o Prințesă, în adevăratul sens al cuvîntului, în ciuda epocii în care se nimerise să viețuiască. O prințesă care ar fi cîștigat, bag mîna în foc, ”concursul” cu bobul de mazăre din poveste: l-ar fi simțit cu siguranță, prin oricîte saltele.

Am citit de dimineață cu plăcere&oroare textul lui Ionel Stoica din Adevărul despre cum „Oprescu negocia să cumpere tăcerea unui director corupt din primărie cu 5000 de euro pe lună” și m-am oprit fascinată la transcrierea unei conversații dintre directorul corupt și soția lui.

Dacă am pune cap la cap toate cuvintele scrise într-o singură zi în București s-ar putea să avem marfă de-o epopee.

Justiţia n-a dat încă un verdict. Fiecare dintre bucureşteni poate avea însă, propriul verdict. Ce a rămas în urma unui primar arestat? Ce a fost bine şi ce a fost rău în mandatul lui. E un moment al întrebărilor şi al socotelilor.

Tușa Goli îmi arăta cîte un domn foarte în vîrstă, așezat în strana bărbaților, și îmi șoptea la ureche: “vezi, cel de la margine o stat plecat vreo cinci ani la New York, după aia s-a întors, că printre străini îi tare greu”.

Mă număr printre cele multe milioane de fani ai lui Salinger. I-am citit cărțile de mai multe ori. Dar de fiecare dată e ca și cînd le-aș descoperi prima dată. Nu mi s-a mai întîmplat să am același gen de experienţă cu un alt autor.

„Sînt la ultimul nivel, ce fac? Trebuie să mă lupt cu umbra mea, sus pe ziduri. De fiecare dată cînd o lovesc pierd și eu din viață!” „Bagă sabia în teacă și umbra o să dispară!” mi-a zis Ionuț cu o voce adormită. Pe lîngă lupta cu propia-mi umbră, bătălia finală cu Jaffar a fost un mizilic!

Lecturile publice vin deja cu o mică tradiţie la această a patra ediţie a Festivalului Dilemei vechi de la Alba Iulia. Şi de data aceasta am invitat deopotrivă prozatori şi poeţi, zece la număr, din toate colţurile ţării, pentru cele două lecturi.

- Stați, și-a pierdut copilul șoseta!, ne spune. - Aoleu, și cum era? - Galbenă. Și ținea la ea.

A apărut la orizont o nouă acuzaţie de plagiat în cazul unui politician, nu mai contează care. Le-am cam pierdut numărul. De la marele scandal al plagiatului lui Victor Ponta încoace, a devenit şi doctoratul un subiect de presă şi o preocupare publică în România. Cu ce ne-am ales?

Efectul pe care îl are asupra cititorilor săi: e ca și cînd ai avea în față o pungă de semințe și pînă nu o dai gata nu te oprești.

Aflu, ciuntit, comutînd, cu viteză, din engleză în română, că domnişoara suferise o dureroasă rinoplastie, că a stat nu ştiu cîte "weeks" cu bandaje pe nas, timp în care "her social life a murit totally", iar rezultatul noului "nose" nu a mulţumit-o deloc. Dacă tot i l-a "broke", se lamenta ea, de ce nu i l-a şi scurtat? Cele două prietene înjură, empatic, bineînţeles, în engleză, folosind foarte mult cuvîntul "fuck". E mai finuţ să înjuri în altă limbă.

Cînd îți mor oameni apropiați foarte devreme, nu prea îți mai poți pune problema dacă după viața asta mai urmează alta. Existența ”lumii celeilalte” se conturează, instinctiv, ca ceva de la sine înțeles, fără de care nu ai mai putea să supraviețuiești.

„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa” – aşa-şi începe ateul Julian Barnes eseul său, pe cît de inteligent, pe atît de inconfortabil - despre moarte, divinitate şi scris.

Vorbind despre suveniruri, vorbim despre o lipsă totală de imaginaţie a comerciantului român în ceea ce priveşte arta de a vinde amintiri. La gura Peşterii Scărişoara tarabele sînt pline de chinezării, cioace de genul "pachete cu gumă care te curentează", peruci multicolore, păpuşi sau bibelouri din ceramică.

Redacții întregi s-au specializat în bălăcăreală, revistele nu-și moderează blogurile, încurajînd, astfel, transformarea vulgarității, a ignoranței, a resentimentului primar în ”model” de comunicare.

Toată răceala lui Barnes, pe care i-o reproșasem altădată, părea că s-a topit în paginile astea mai ceva ca un cub de gheață într-o zi călduroasă.

Am o mare frică existențială: să nu fiu ultima generație care ratează niște chestii mișto. Asta vine din două dorințe vechi: să nu mai trebuiască să muncesc și să trăiesc veșnic.

Profesorii buni îşi fac treaba cu încăpăţînare, rezistă cît şi cum pot. Ceilalţi „se descurcă”. Sistemul în ansamblu devine tot mai greoi şi mai frustrant. Iar ipocrizia societăţii creşte de la an la an.

În ultimul timp, precum bine se știe, mulți oameni sînt tot mai ocupați, se află într-un du-te vino continuu, pentru lucruri fie mari, fie mărunte, nu contează: contează să fie ocupați, să fie mereu on the run...

Romancierul american E.L. Doctorow a murit pe 21 iulie (de ziua lui Hemingway) la vîrsta de 84 de ani.

De la aruncatul pe jos, ţinutul cîinilor în lesă, botniţă pentru cîini, la regulile de circulaţie în trafic, în România pare că avem o reală voluptate a încălcării regulilor de orice natură ar fi acestea.

Eu nu înțeleg ce e în mintea acestor manageri, cum se gîndesc ei că pot înjgheba un nou magazin într-un spațiu puțin mai mare decît o scară de bloc și cum pot aduce ei aici de toate pentru toți – de la frigidere imense cu sucuri și bere, la detergent, carne proaspătă și mîncare de pisici.

Dar, de fiecare dată, cînd mă vînturam în drumurile mele pe lîngă tufele de roșii, rupeam cîte una „roză”, cum le zicea ea, care plesnise ușor pe la margini, și mușcam cu poftă. Fără s-o spăl sau să pun sare.

Cei care au crezut că The Endless River e „ultimul-album-Pink-Floyd”, fie nu ştiu nimic despre Pink Floyd, fie n-au înţeles ce înseamnă cu adevărat sintagma „ultimul album”.

El își reia locul pe șezlong și își pune aparatul la ochi. Mă gîndesc că o vrea să facă o natură moartă cu nisip încins. M-am înșelat. Îi pozează consoartei călcîiele.

Spitalul bucureştean este plin, de la orele dimineţii, de o vînzoleală tăcută, apăsătoare, cu iz de clor. Pe pereţi stau dispozitive, goale, de dezinfectant pentru pacienţi. Nici la toalete nu există săpun. Dar nu mai contează. Sînt detalii pe care nu mai ai puterea să le ironizezi. Din cînd în cînd, uşa de la camera de gardă se deschide şi cu ea speranţele noastre.

Cinci mii de greci au dansat în piaţa Syntagma după ce şi-au votat propriul faliment. Cum se explică aşa ceva?

„Cînd îi aud pe germani vorbind despre o abordare morală a datoriei şi despre convingerea că datoriile trebuie plătite, îmi spun că este o glumă. Germania este o ţară care nu şi-a achitat niciodată datoriile.

Uneori ţi se poate întîmpla să fii lovit de o proastă karmă imobiliară. Poate că ai făcut cuiva o nefăcută, iar agenţii imobiliari cu care te întîlneşti "la vizionări" să nu fie de fapt incompetenţi, ci mai degrabă mesageri ai unei plăţi ancestrale pe care meriţi din plin s-o primeşti.

Cînd deschid cutia poștală mai sper că o să găsesc o cartolină veselă și amuzantă, care se încheia de obicei așa: „Vă pup și pe curînd.”

Acum vreo zece ani, cînd citeam cîte un roman sau un reportaj excelent, mă întrebam mereu cum fac autorii ca să găsească povești atît de bune.

Prin octombrie, am primit un mesaj: „Bună, numele meu este Nicoleta Lefter. Vreau să fac un one woman show după textul tău, Aleargă. Aș vrea să ne vedem la o cafea să vorbim puțin”. Și ne-am întîlnit.

Contactul fizic, cu oameni care-ți sînt apropiați, dar nu cei mai apropiați, își are rostul, atîta vreme cît respectă limitele nescrise ale bunului-simț și ale afecțiunii nesufocante interumane. Uneori, face foarte bine, are un efect reconfortant și energizant.

Timpul nu iartă pe nimeni, nici măcar la Casa Universitarilor.

În chip de celebrare a Bloomsday abia trecute, iată cîteva lucruri despre Dublin şi oamenii lui; fireşte, cu ceva mai mult ajutor din partea lui James Joyce.

Analiza făcută de un jurnalist asupra problemelor financiare ale ziarelor din Germania ne duce cu gîndul la ceea ce se întîmplă şi prin România.

Există, ce e drept, tagma norocoşilor care se nasc frumoşi, care nu se îngraşă, oricît ar mînca, care fumează şi două pachete pe zi, beau de sting şi dorm cînd şi pe unde apucă, dar funcţionează mai abitir decît cei care au grijă sfîntă de sănătatea lor. Restul, trebuie să facem eforturi.

În timp ce noi încă ne mai încurcăm în terminologie, se pare că specia urbană se schimbă cu repeziciune. Iar hipsterului i se cîntă prohodul.