DILEMABLOG

Cînd îl citești pe Cosașu descoperi o generozitate înțeleaptă. Nu e voie bună, e înțelegere și un spectacol al nuanței, așa cum nu știu să mai întîlnit la cineva. Literatura e îi e personajului său trup și hrană sieși. Toate ideologiile și istoriile, contorsionate și tragice, habar n-am cum, dar pălesc. Se descompun și se topesc.

Trîntea ușa și îmi arunca cîte un: “Măi, fata mamii, unde-i minte e și prostie multă, să știi tu asta de la mine”. Cîteodată, seara, cînd îmi aducea în bîrlog cîte o farfurie cu clătite o rugam să se așeze lîngă mine și îi citeam. Asculta atentă, dădea din cap aprobator sau cu reproș, dar mi se părea că privirea ei putea trece atunci prin zidurile casei. Cine știe ce și-o fi imaginat despre ființele alea de hîrtie cu care îmi petreceam eu timpul? Ca să-i citești cuiva ai nevoie de o formă specia

În ultima vreme s-a vorbit mai mult despre scriitori decît în ultimii zece ani. Și nu de bine. Oameni care n-au nici în clin nici în mînecă cu situația de fapt au început să emită judecăți și să-și dea cu părearea cine are dreptate în războiul iscat în jurul Uniunii Scriitorilor.

Cu fiecare atac terorist, este tot mai limpede că Europa pierde una dintre cele mai importante valori ale ei: siguranţa cetăţenilor. Discursurile despre valorile europene ar trebui, pentru un timp măcar, să cadă în bernă. Cînd veţi auzi de primul atentat terorist islamist dejucat de valorile europene, să-mi spuneţi şi mie.

Eu mă uit la haina care zace peste mine. N-am smartphone. Dacă aş fi avut ce butona, probabil n-aş fi băgat de seamă că peste mine a fost aruncată o haină. O iau cu două degete şi o îndes, ostentativ, pe lîngă mînerul fotoliului. O mototolesc cerîndu-mi, în gînd, scuze de la ea. De la haină. Stăpîna ei nu observă.

Dacă mi-ar sta în putere, aș șterge ora 8 de pe fața pămîntului. Pentru că e nesuferită, funcționărească, absurdă și autoritară. Pentru că am numărat minutele dinainte să bată  timp de 12 ani de școală.

Ştiu că numele astea nu vă spun mai nimic: Catena, Venus, Madix, Aurora sau Secret, mai ales că aceste trupe, a căror componenţă era exclusiv feminină, au cîntat puţin şi demult, iar România n-a avut niciodată cine ştie ce respect pentru propria cultură pop.

Aud din ce în ce mai mult sintagma "copiii de azi nu mai citesc". Părinţii se plîng că odraslele lor preferă jocul cu tableta sau TV-ul, cititului. Se fac sondaje, se vorbeşte, se dă din cap, se oftează, toate acestea ajungînd la aceeaşi concluzie: "tinerii de azi...".

„Trebuie să fi fost vreo 20 de fete atrăgătoare și nici una nu mi-a dat atenție; pentru ele eram un om bătrîn și obosit, care zîmbea prea mult.“

Am făcut o listă cu titluri de cărţi de poezie frumoase şi foarte frumoase - ordinea e aleatorie, dar alăturarea e bazată pe afinităţi şi înrudiri.

Eram la Berlin, cu o bursă. Colindasem cu o amică magazinele din Shöneberg să-și caute o pălărie. Am ochit un anticariat în care toate obiectele erau din anii ’30-’40. Inclusiv vînzătorul părea rămas de atunci printre noi.

Se zice că nu poţi iubi cu adevărat decît de trei ori în viaţă; că o relaţie are primul moment de criză după primele patru luni; că dragostea durează doar trei ani; că suferinţa din dragoste dispare abia după trecerea a jumătate din timpul petrecut cu cel iubit... Dar ce perioadă de valabilitate are, de fapt, dragostea?

Devenit ultra-faimos ca vocalist al trupei cult Depeche Mode, pare că Dave Gahan a avut nevoie de nişte ani de depedenţă de heroină, urmaţi de un infarct, o tentativă de sinucidere şi o moarte clinică indusă de o supradoză, plus, cîndva pe acest traseu, o relaţie cu un star porno, pentru a ajunge la 40 de ani şi a se apuca, în sfîrşit, cu adevărat de muzică.

Nu intrați în panică dacă mergeți pe stradă liniștiți și vedeți niște femei respectabile care se prezintă doar în desuuri. Le-a păcălit și pe ele Satana, nu înainte de le vinde cele mai sofisticate iluzii. Cine știe ce rochii de firmă au cumpărat și, cînd să fie admirate, s-au evaporat și nu le-a mai putut vedea nimeni.

În orice poveste sentimentală vine un moment cînd simți că e timpul ca el să treacă prin cadru. Nu-l vezi așa, ca pe un personaj în carne și oase, ci pare mai degrabă un duh, care le ajută pe fete să se redreseze. Să-și adune oasele de pe jos și să le pună la locul lor. Apoi să-și badijoneze sufletele.

Îmi amintesc perfect ziua în care am găsit la un anticariat, printre grămezi de vechituri, o carte de Radu Cosaşu. Cu cîţiva lei mi-am prelungit nopţile din căminul studenţesc cu Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă.

Mă uit la ceas, după aia pe geamul taxiului și-mi zic că, poate, data viitoare o să mai beau o cafea, n-o să mă mai agit așa de tare și o să calculez și eu timpii ca un om normal. Pe naiba. Fac exact la fel, de parcă m-ar alerga o armată de draci de la spate.

De luni, am intrat într-un rabbit hole și n-am mai ieșit de-acolo. Texte, imagini, clipuri, piese, tweet-uri, mesaje trimise de pe pămînt către asteroidul Bowie.

Colegii de la stereobeasts.com, o platformă dedicată muzicilor electro, indie & alternative, m-au invitat să aleg 10 albume favorite din 2015.

Orice am face, nu ne putem imagina viața fără ele. Unele ne schimbă cu totul. Altele aduc sare și piper în existențele noastre. Le așteptăm, le provocăm, ne emoționează, citim despre ele. E una dintre cele mai delicate teme literare.

"Discriminare" exista şi cînd uniforma era obligatorie. Colegele mele cu "stare" aveau mereu cămăşi de bumbac, impecabile, sarafane făcute pe comandă şi bentiţe cu pampoane. Diferenţa, între cine avea bani şi cine nu, se făcea şi cu uniformele obligatorii.

“Mai întîi am pierdut puţin, dar de cum am început să pierd s-a trezit în mine dorinţa de a recîştiga, iar cînd am pierdut şi mai mult, am continuat să joc deja împotriva voinţei, pentru a recăpăta măcar banii necesari pentru plecare şi, – am pierdut totul.“

"Pink Floyd e doar o trupă pop. Nu mai am nevoie de aşa ceva. Nu am nevoie să mă întorc acolo. Nu sînt îndărătnic sau dificil, dar cred că la vîrsta mea ar trebui să fac orice aş vrea cu adevărat să fac."

Cam acum trei luni am hotărît să iau o pauză de la "Dilematograf" - rubrica săptămînală pe care o susțin în Dilema veche. Intenția inițială era să revin după o lună și jumătate sau cel mult două luni, dar iată că s-au făcut trei. Și în timpul ăsta am ajuns la concluzia că aș prefera să n-o reiau.

Ca în orice hub cultural, unde legăturile artistice funcţionează precum banda lui Moebius, tîrgul de carte nu este doar despre cărţi. Practic, cartea e doar o convenţie.

În micul loc grup, violența devine o formă extremă de creativitate. Acest om, care pare victima perfectă și șoricelul cu care ei se pot juca în voie fără să protesteze, reacționează violent la final.

În teorie, pare că toţi cunoaştem normele sociale. Codul bunului simţ, sau, mai degrabă al acelui intraductibil "common sense". Ştim cînd trebuie să mulţumim. Ştim cînd trebuie să dăm o mînă de ajutor cuiva care are nevoie. Ştim cînd un salut, un zîmbet şi o vorbă bună pot crea mici miracole. Dar cumva uităm, sîntem mult prea tracasaţi de problemele personale care ne anulează această inteligenţă socială.

Pe Calea Victoriei, la miezul nopții, o ceată de copii de diverse vîrste își face rondul, seară de seară. Sînt trimiși la cerșit. Două fetițe ne flanchează imediat. Apar de nicăieri. Una trebuie să aibă în jur de 8-9 ani, celaltă e un pic mai mare. Avem o discuție halucinantă.

Premierul Dacian Cioloș mi-a propus să fiu consilier de stat pentru afaceri europene la Cancelaria Guvernului.

Instituţiile Statului iau şpagă pentru ca noi şi copiii noştri să avem şanse cît mai mari de a muri.

Am revenit cu nepăsare la micile noastre „enervări” diurne. La micile angoase, apartanențe la grupuri și găști, unfriend și unlike, dat la gioale între noi, pentru că marile angoase n-or să țină niciodată la nesfîrșit.

Rar, în istoria recentă a Europei, ne-am găsit în fața unui moment atît de bizar și de greu de definit, în care să nu fie deloc clar încotro se vor îndrepta lucrurile pe continent. Pînă și pacea, deschiderea națiunilor una față de alta sau libertatea de mișcare pentru cetățeni au devenit problematice.

Parisul acela nu mai există. E un cîmp de luptă. Îmi seamănă.

Inițiativa germanilor de a declanța controale  la mai multe mărci de automobile nu dă impresia că ar fi neapărat menită a-i păzi pe cumpărătorii obișnuiți de alte escrocherii, ci mai degrabă o acțiune în favoarea celor de la Volkswagen.

Uităm, în focurile revoltei, că opinia publică nu este acelaşi lucru cu discuţiile de pahar cu amicii. Implică responsabilitate. Implică argumente şi gîndire logică. Altfel, dacă clămpănim categoric şi public asupra oricărui subiect al zilei, devenim, la rîndul nostru, acest om-bun-la-toate, instalator-electrician-zugrav.

Am învățat, probabil asemenea multor oameni din țara asta, să nu am încredere în aproape nimic din ce mi se oferă, fără să mă documentez detaliat în legătură cu respectivul loc sau serviciu înainte. Am înțeles că, din păcate, nu poți lăsa lucrurile din mînă și nu te poți relaxa.

E limpede că se va vorbi enorm, în fel și chip, despre seara în care zeci de tineri au pierit într-un incendiu dintr-un club bucureștean. Și e la fel de limpede că stările traversate, de profundă emoție și de durere, se vor păstra mult timp de acum încolo.

De unde vine prejudecata asta, nu doar a mea, că exagerează, cîte incendii pot fi? Din lipsă de educație și prostie în ceea ce privește măsurile de siguranță. Și din inconștiență. Din faptul că în România nu avem „obsesia asta” a incendiilor, că lucrurile se fac de formă atunci cînd se fac, că habar n-avem să folosim un extinctor sau să ne luăm minimele măsuri de precauție.

Am văzut solidaritatea umană în forma ei pură. Nu era o demonstraţie exhibiționistă, era un memento. Iar pesimiştilor care spun că nimic nu se va schimba în ţara asta şi că responsabilii pentru această tragedie, ca şi pentru altele, vor scăpa de justiţie, pot să le spun de pe acum că liniștea acelor cuminţi şi îndureraţi ieşiţi în stradă este, de fapt, liniştea de dinaintea furtunii.