Poanta de la finalul bancului…
Răspuns la articolul lui Gabriel Giurgiu, „WC-uri corecte politic”
Românii știu cîte ceva despre discriminare şi „incorectitudine politică”. Te gîndești că o societate care a simțit pe pielea ei cum vorbele pot răni ar fi mai puțin predispusă la discriminare și că articole ca „WC-uri corecte politic” – care jigneşte una dintre cele mai marginalizate comunități din România – nu vor apărea.
În România, persoanele trans au drepturi mai importante de cîștigat. Cum ar fi dreptul de a avea un buletin ce reflectă identitatea ta. De a găsi un serviciu într-o țară în care peste jumătate din populație spune că nu s-ar simți confortabil să aibă un coleg de muncă trans. Dreptul de a ți se acorda servicii medicale adecvate. Aici nu vorbim despre „rafinamente într-ale discriminării și corectitudinii politice”. Vorbim despre copii respinși de familiile lor și aruncați în stradă pentru că părinții lor le văd identitatea ca pe o monstruozitate. Lor li se spune că mai au de așteptat 3 ani.
Eu știu pentru că sînt o femeie trans. Mulți dintre cititori nu știu, pentru că au un privilegiu: acela de a nu se fi născut pur și simplu cu instinctul că trăiești în corpul greșit, și nimeni nu-și dă seama. Acest instinct care provoacă suferință, respingere, inadaptare socială și de prea multe ori, pierderea voinței de a trăi. Dar e greu de înțeles această suferință, pentru că așa funcționează privilegiul: nu-ți dai seama de el atunci cînd îl ai.
Cert este că printre persoanele trans se găsește cea mai mare rată a sinuciderii comparat cu orice alt grup la care vă puteti gîndi - aproape jumătate dintre persoanele trans au încercat, la un anumit moment să se sinucidă. Leelah Acorn, de exemplu, a reușit. Și-a luat viaţa deoarece părinţii ei refuzau să o accepte ca fată. E greu de crezut cum poţi face acest pas doar pentru că „fustiţa i se păruse mai nostimă decît pantalonii”.
Merită vorbit cu mai multă atenție despre copii ca Leelah sau despre de ce este important ca persoanele trans să fie protejate în toate spațiile vulnerabile, inclusiv la toaletă. Libertatea de exprimare este valoroasă doar atunci cînd autorul verifică înainte dacă nu cumva jignește nemeritat un grup de oameni. Limbajul „incorect politic” este un lanț într-un cerc vicios: avem prejudecăți și spunem cu impunitate lucruri care jignesc, și această impunitate validează mai departe prejudecățile tuturor. Inclusiv pe cele ale părinților noștri, cei paralizați de durerea că propriul lor copil este victima unei maladii a societății contemporane, în loc să creadă că poate de exemplu, este animat de victoria curajului asupra fricii.
Sînt multe probleme în România, iar nevoile noastre nu sînt o prioritate. Probabil că nu vom fi acceptați şi recunoscuţi, nici peste 3 ani, si poate niciodată în timpul vieții noastre. Pentru jurnalişti, persoanele trans sînt poanta de la finalul bancului - sau un articol de relaxare, după care autorul se poate întoarce la discuțiile despre Uniunea Europeană. După ce jurnaliștii și cititorii își întorc spatele, noi rămînem cu drama umilinţei, respingerii și a vieții noastre. Fără acte, fără slujbe, fără familie - fără voce.