Despre orfanii din România

Ionuţ NICOLAE
19 aprilie 2016
Despre orfanii din România jpeg

Într-o dimineaţă însorită de duminică mă tot uitam prin copacii pe care-i puteam atinge cu gîndul, la frunzele acestora care-şi recăpătau verdeaţa pe care-au lăsat-o în urmă cu două sezoane şi mi-a trecut prin gînd sentimentul reînvierii. Căutînd prin fiţuicile aruncate prin cameră, am dat de cîteva zeci de pagini de notiţe, m-am decis să închid ochii, să mă las purtat de valul Universului şi să mă opresc la o pagină care să-mi fie izvor de inspiraţie pentru respectiva duminică. În căutările mele am surprins un citat care mi-a inspirat dintotdeauna teama trecutului. Mi-am spus că trebuie să fiu bărbata Zoe şi să atac frontal subiectul citatului.

Citatul este un extras dintr-o convorbire dintre doamna Maylie şi Oliver Twist: „Oliver, my child,” said Mrs. Maylie, ”where have you been, and why do you look so sad? There are tears stealing down your face at this moment. What is the matter?” „It is a world of disappointment: often to the hopes we most cherish, and hopes that do our nature the greatest honour.” (Oliver Twist, pp. 622–623). Este un moment de la sfîrşitul romanului realist „Oliver Twist” de Charles Dickens (publicat între 1837 – 1839, în serii), un moment în care Oliver îi destăinuie doamnei Maylie tristeţea cu care speranţele lui au fost năruite prin dezamăgirile vieţii prin care acesta trecea.

Plecînd de la aceste gînduri ale lui Twist, m-am gîndit că ar fi bine să aduc în faţa cititorilor un text al unui subiect sensibil, subiect care are strînsă legătură cu citatul redescoperit: despre o pagină din ceea ce înseamnă să fii orfan (instituţionalizat) în România. Este un text pe care vreau să-l trataţi, dragi cititori, cu mare atenţie şi care vreau să fie înţeles întru deplinătatea entităţilor sale empirice. Să fie privit cu sufletul, cu mintea deschisă, fără prejudecăţi, fără stereotipuri, fără rasism, fără mentalităţi greşite sau segregare socială.

Scurt context istoric

Mulți dintre cetățenii contemporani își imaginează că viața de orfan înseamnă să fii transpus într-unul dintre personajele marcante din literatura universală, că înseamnă, totodată, să fi trăit în condițiile realismului englez sau francez din secolul al XIX-lea şi, prin excelenţă, să fii micul Rémi, Cuore, Marius sau Cosette, Pip, Twist sau Copperfield. Foarte mulţi nu ştiu, nu au cum să ştie şi nu trebuie învinovăţiţi pentru momente pe care nu le-au trăit sau nu le vor trăi.

Dar oare să fi copiat sistemul românesc tipologia orfanului din binecunoscutele opere realiste și să le fi aplicat în orfelinatele anilor `70, `80, `90 și post-`90 ai secolului al XX-lea? Poate că da, poate că nu, poate că a făcut-o involuntar, nu ştiu. Şi să-mi fie cu iertare, dragă cititorule, dar încă nu am citit vreo povestire, nuvelă sau roman realist autentic care să descrie sistemul românesc al acelor vremuri, poate că acest articol este începutul unui astfel de demers și cred că este important ca literatura română să aibă o astfel de operă literară realistă.

Despre ororile din spatele gardurilor orfelinatelor din România s-a scris mult, s-au realizat reportaje cu întindere mare, chiar am urmărit un reportaj realizat în cadrul emisiunii 60 Minutes și am citit reportajul 20/20 realizat de televiziunea ABC; ambele de peste ocean, iar la noi emisiunea În Premieră a realizat două reportaje de excepție: România irecuperabilă și Lungul drum spre casă. Dar despre condițiile în care se dezvoltă un orfan din România s-a discutat și puteți urmări/citi reportajele recomandate mai sus. Însă este de apreciat şi de remarcat faptul că, cel puţin după anii 2000, s-au făcut progrese mari în ceea ce priveşte abandonul în maternităţile şi orfelinatele din România şi este un semn bun pentru societatea noastră. De altfel, tot un semn bun sînt schimbările pozitive ale condiţiilor de trai din orfelinatele zilelor noastre (astăzi, centre de plasament), iar dacă în anii `90 erau peste 50.000 de copii instituţionalizaţi, studii recente arată că astăzi numărul trece puţin peste 22.000. Sigur, într-o ţară în curs de dezvoltare şi membră a Uniunii Europene, numărul este încă mare, dar opinez că sîntem pe drumul cel bun şi sper la o continuare a acestei reduceri.

Despre suflete pierdute

Punînd la o parte toate statisticile şi toate documentarele, cred că este important ca societatea românească (şi nu numai) să ştie ce se-ntîmplă în sufletul copilului dincolo de aceste medii în care acesta creşte.

Ceea ce nu știu mulți dintre conaţionalii mei şi prietenii mei este faptul că mulţi dintre noi, dincolo de lipsa unei familii, sperăm să ne naștem în fiecare zi, sperăm ca ceea ce trăim să fie doar un vis și ca ceasul deșteptător să fie salvarea noastră din fiecare dimineață. Pentru noi  realitatea fiecărei secunde petrecute este diferită de cea a celui care crește în brațele mamei și/sau tatălui. Ochii înlăcrimați ai părinților atunci cînd te văd făcînd primul pas, bucuria primului zîmbet, cea a primei înghițituri, cea a primului sughiț, cea a primelor lacrimi, momentul primului cuvînt și al primei propoziții, momentul primului desen, cel al primei litere şi cel al primei cifre scrise, momentul primului calcul matematic, momentul primului costum de școală, al primului clopoțel, momentul primei note, momentul primei dictări, momentul primei lucrări, momentul primei corigențe, momentul fiecărui centimetru în plus și multe alte astfel de primum momentum sînt, pentru noi, momente pe care le trăim cu noi înşine şi pe care nu le vom trăi niciodată în prezenţa părinţilor, pentru că, uneori, soarta nu este atît de norocoasă cu toţi, dar asta este, trebuie să învăţăm să trecem peste.

În duminica în care m-am decis să scriu acest text, am notat un gînd trist, al temerilor de a nu fi înţeles de lume. Şi acest fapt mă duce cu gîndul la unul dintre discursurile pe care le-am susţinut la cîteva conferinţe naţionale de motivare a tinerilor instituţionalizaţi. Cele mai populare întrebări au fost cele legate de şcoală. De ce este importantă şcoala? Ce faci cu atîtea diplome? De ce să mă duc la şcoală? Dacă tu lucrezi la stat numai pe atîţia bani şi ai făcut atîta şcoală, eu de ce nu m-aş duce undeva unde să cîştig mai mulţi bani. Dar acestea sînt întrebările cele mai frecvente şi în rîndul tinerilor din familii obişnuite. Diferenţa dintre ei şi noi este că nouă, deşi ni se spune în repetate rînduri de către învăţători şi de către cadrele didactice, nu înţelegem, de cele mai multe ori, că noi nu ne permitem luxul de a trata cu indiferenţă sfaturile acestora, dar mulţi dintre noi, din păcate, nu conştientizăm în momentele respective. Acesta este şi unul dintre avantajele sistemului: faptul că poţi fi sfătuit de mult mai mulţi oameni şi că îţi poţi hrăni curiozităţile din mai multe surse.

Stăteam în faţa lor şi-mi aduceam aminte de greşelile pe care le-am făcut în timpul şcolii primare, generale etc., de momentele în care chiuleam, pentru că nu ştiam ce să fac, cum să fac, de ce să fac, de momentele în care rîdeam în aproape fiecare oră (de cele mai multe ori fără nici un motiv), unii profesori neînţelegînd mereu motivul acestei atitudini şi, cîteodată, primeam corecţia care mă calma (am descoperit mai tîrziu, prin teoreticienii Susan Folkman şi Richard Lazarus, că rîsul meu este un coping mechanism la unele situaţii tragi-comice), de momentele în care ţipam din toţi rărunchii că m-am săturat de şcoală şi că vreau libertate (nu ştiam despre ce libertate vorbesc, dar spuneam). Îmi treceau prin gînd foarte multe întrebări, inclusiv cele privind existenţa unui Dumnezeu, a unui Iisus şi, evident, gîndul de zi cu zi, de existenţa unei familii, a unui loc în această lume. Dar nu ştiam ce vreau, nu ştiam dacă este mai bine dincolo de porţile înalte ale orfelinatului. Erau momente în care credeam că poate sînt vreun băiat de familie înstărită şi că părinţii m-au trimis special pentru a mă educa (sigur, mă amăgeam cu aceste scuze, în subconştient eram împăcat cu ideea că sînt singur pe lume), că poate filmul ăsta se va termina frumos. Cîţiva oameni au înţeles aceste multe gînduri, foarte mulţi nu au înţeles şi nu o vor face şi nu o să-i judec pentru că nu ştiu cum să trateze astfel de suflete pierdute. Uneori este bine să fii înţeles chiar şi de un singur om. De multe ori mă gîndesc că ar fi bine ca o comunitate să fie educată în acest sens al înţelegerii şi al susţinerii unor astfel de suflete pierdute şi să le acorde creditul meritat (atunci cînd este cazul).

Revenind la prelegerile pe care le-am susţinut, le-am destăinuit tinerilor un moment prin care am trecut şi care m-a marcat. Cred în exemplu prin exemple şi a fost o ocazie bună să mă scutur de astfel de gînduri pe care le tot ţineam în notiţele mele din adolescenţă.

Sîntem în anul 2000, este prima zi a clasei a IX-a şi aşteptam în faţa internatului de liceeni aflat în fața liceului în care urma să merg la cursuri, alături de colegi şi viitori colegi, să fim repartizaţi în clase. Stăteam rezemat de zidul acestuia şi, cum treceam cu ochii fiecare detaliu al acestui nou mediu pentru mine, disting, printre ploaia de copii, profesori, flori, culori, zîmbete şi alergături, un copil căţărîndu-se în ghena aflată în dreapta clădirii. Copilul s-a aruncat practic în ghena de gunoi de parcă nu ar fi mîncat de multe zile, de parcă viaţa lui ar fi contat de acea săritură în abisul acelui container, de parcă ştia povestea mizerabilului Valjean şi nu ar fi vrut să spargă vreun magazin ca să ajungă la orfelinat sau la şcoala de corecţie (pentru că acestea sînt două locuri diferite). În acel moment mi-am spus în gînd: Ionuţ, ai două opţiuni simple: şcoala sau ghena. Din acea zi, nu ştiu de ce şi cine m-a făcut să conştientizez (iar naşă-mea, învăţătoarea mea şi, uneori, profa de limba şi literatura română, se tot întreabă), am pus zîmbetul deoparte şi mi-am propus să nu ajung în ghenă; pentru că, nu-i aşa, cine și-ar dori să ajungă acolo?!

Cred că viaţa fiecăruia dintre noi este o sumă de alegeri pe care le luăm sub imperiul unor momente ca acestea. Tinerilor instituţionalizaţi cărora le vorbeam despre acest moment li s-a părut un exemplu care i-ar putea scăpa, alţii au considerat că este o altă poveste plicticoasă şi lacrimogenă a orfanilor anilor `90. Mereu le spun că, dacă reuşesc să schimb în bine, prin povestea mea, o viaţă, pentru mine este un cîştig enorm şi consider că mi-am făcut datoria în această lume. Poate că acesta este unul dintre scopurile mele: să schimb un suflet pierdut. Şi cunosc, din fericire, şi astfel de oameni al căror scop este acesta.

Societatea românească şi orfanul

Este binecunoscut faptul că cei mai mulţi tineri instituţionalizaţi sînt violenţi, ajung să se prostitueze, în cazul fetelor (şi al unor băieţi), ajung să îngroaşe numărul prizonierilor – practic, din momentul în care ies din sistem, nu percep o altă lume decît cea a unei închisori, a unui spaţiu închis şi cred că se simt mai protejaţi –, alţii ajung în ghena de la colţul străzii, ajung să cerşească prin gări sau, mai rău, în străinătate, în cercuri obscure de cerşetorie. Este pură realitate şi nu trebuie să ne ferim de aceasta.

Îmi aduc aminte că unii tineri îmi tot spuneau (şi îmi tot spun) că îşi pot găsi un loc de muncă şi că ar putea cîştiga bani şi fără şcoală şi nu înţeleg acest mercantilism utopic, dar le-am replicat (şi le replic) că există o logică în tot ceea ce facem şi faptul că un loc de muncă nu se obţine fără o calificare şi că, în realitate, lucrurile stau în felul următor: dacă te duci la un interviu trebuie să ai o diplomă, o diplomă o obţii numai în urma unei şcoli parcurse sau a unui curs în urma cărora primești o calificare, așadar, ca să obţii acea diplomă trebuie să te specializezi într-un anumit domeniu. Le-am spus, de altfel, că banii nu vin aşa pe căi neştiute şi faptul că totul costă bani şi că, spre exemplu, acea bursă pe care o primesc, fiecare lucru pe care-l primesc, apa rece şi apa caldă, cele trei mese zilnice, patul, lenjeria, cărţile, caietele, pixurile, materialele igienico-sanitare ş.a.m.d. sînt plătite din banii oamenilor care muncesc şi că sînt taxe şi impozite special achitate ca noi, cei aflaţi într-un astfel de sistem, să ne formăm personal şi profesional şi să ne integrăm în societate, să nu ajungem în închisori, în prostituție sau la cerşit. Unii erau bulversaţi de informaţiile pe care le auzeau şi nu înţelegeam de ce nimeni nu le menționează toate aceste aspecte, dar am înţeles mai tîrziu că orfanul de azi (de altfel, destul de modern) nu mai are răbdare să asculte de la educatori astfel de plictiseli și are impresia că acei educatori le spun astfel de povești doar ca să-i sperie. Şi cred că sistemul ar trebui să implementeze de urgenţă un astfel de curs de iniţiere în societate, de post-instituţionalizare.

Mulţi mi-au spus că, atunci cînd unii patroni aud că au de-a face cu persoane venite dintr-un astfel de centru de plasament, nimeni nu-i doreşte la un loc de muncă şi că sistemul, în momentul în care au împlinit o vîrstă şi a sosit vremea excluderii, nu mai face nimic pentru integrarea lor. Pur şi simplu îi lasă în mîna sorţii. Da, aşa este, în sistemul de protecţie a copilului trebuie să se găsească soluţii de integrare în societate şi ar trebui să fie un deziderat pentru acesta. Nu vreau să se interpreteze ca fiind o victimizare, dar unii români, din păcate, uită, de cele mai multe ori, să privească dincolo de imaginea pe care o văd pentru prima dată şi, în momentul în care aud că cel din faţa lui provine dintr-un astfel de mediu, îi aplică, pe loc, această etichetă peiorativă orfanului. Eu, recunosc, am fost unul dintre norocoşii acestui sistem de respingere a acestei tipologii (sigur, cu multe capete lăsate jos, cu multe întoarceri la diferite discuţii despre originile mele, cu multe palme trecute cu vederea şi cu multă conştiinţă a scenei din liceu) şi sînt convins că mai sînt şi astfel de cazuri.

În final, aş vrea ca tinerii insituţionalizaţi să înţeleagă că sînt oameni care vor să îi ajute, aş vrea să-şi deschidă sufletul şi să se descarce de gîndurile negative care le trec prin suflet şi să conștientizeze că există şanse şi pentru ei. Aş vrea ca tinerii să profite de fiecare secundă pe care o petrec acolo, de fiecare lucru care li se oferă gratuit şi să înțeleagă faptul că sînt foarte multe familii care nu-şi permit ceea ce au ei şi că şcoala este singura lor şansă. Trebuie să înţeleagă că acasă nu-i aşteaptă nimeni şi nimic şi că nu au ajuns acolo din pură întîmplare.

Aş vrea, de asemenea, să înţeleagă că sînt într-o perioadă în care Europa militează pentru destituirea unor astfel de locuri şi că România, din fericire, este o ţară care a depus şi depune eforturi mari (atît din punct de vedere al resurselor umane, cît şi financiare) ca ei să se integreze, că are răbdare cu ei şi că există şanse pentru fiecare dintre ei. Dar nu depinde numai de sistem, depinde foarte mult de fiecare dintre ei, de priorităţile pe care şi le propun, de maturitate, de încercarea de a lăsa cît mai în urmă evenimentele nefericite prin care trec şi să se gîndească că poate mîine, undeva, cîndva, pot ajunge cineva, cu multă muncă, cu pasiune, cu răbdare şi înţelegere, cu un pic de zîmbet, cu un stilou şi-o coală albă şi cu credința că şi ei pot fi cineva.

Foto: I. Nicolae, 9 ani

De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg
A fi ortodox, astăzi
Un grup de credincioși a lansat lumii o declarație cu privire la cea mai dureroasă problemă care rănește azi sufletul ortodoxiei: invazia Rusiei asupra Ucrainei.
Eu cum pot să ajut? jpeg
Eu cum pot să ajut?
Frică. Negare. Furie. Neputință. Îngrijorare.
Trei întrebări și o sugestie pentru pacifiștii zilei jpeg
Trei întrebări și-o sugestie pentru pacifiștii zilei
Descurajarea sau chiar împiedicarea propriului guvern să apere țara cu forțe armate cînd aceasta este atacată militar este pacifism?
Făcătorii de război – Scrisoare către frații mei în credință creștin ortodoxă jpeg
Făcătorii de război – Scrisoare către frații mei în credință creștin-ortodoxă
Nu există nici un fel de dispută între oameni care să justifice uciderea semenului nostru, căci în orice ucidere de om ucidem ceva esențial din opera lui Dumnezeu.
România pitită de lîngă Ucraina eroică jpeg
România pitită de lîngă Ucraina eroică
România e în linia întîi a UE în fața nebunului sîngeros de la Kremlin, dar se comportă sub conducerea lui Iohannis ca și cum ar vrea să se tragă mai în spate.
Viețile netrăite jpeg
Poveștile de lîngă noi
Fiecare avion duce cu el atîtea istorii de viață cîte locuri are ocupate.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
COVID. Valul patru!
Am pus următorul gînd în colțul meu de rețea: „Fauci are dreptate cînd spune că, dacă vaccinările antivariolă și antipoliomielită ar fi fost însoțite de discuțiile nebunești de acum, aceste teribile boli n-ar fi fost astăzi eradicate. Recunosc, îmi e în continuare cu neputință să înțeleg atitudinile antivaccin...”
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
România analfabeților funcțional
Constatarea mea este că proporția de 44% analfabeți funcțional se verifică și în cazul adulților.
Viețile netrăite jpeg
Izolarea de după izolare
Poate că ochiul „izolatului”, ca și cel al străinului, vede mai mult și e mai cîrcotaș.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Filme în care am locuit
Am înțeles cît de adînc reacționăm la familiaritate.
Viețile netrăite jpeg
Slobod la gură. Și la minte
Doi prieteni vechi și deja bătrîni vorbesc despre New York, viață și lume, ca altădată păpușile din Muppets.
Viețile netrăite jpeg
Puterea televizorului
Nemulțumirile au săpat adînc și discursul apocaliptic de la tv le-a alimentat decenii la rînd.
Viețile netrăite jpeg
Viețile netrăite
Înăuntrul nostru sălășluiesc o multitudine de vieți neîncercate.
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg
În apărarea celor 12 milioane de tăcuți
Obiceiul de a-i vitupera civic pe cei care nu răspund convocării la urne este o barbarie odioasă.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Alegeri fără zvîc. Pariem?
Poate că și pandemia a făcut ca alegerile parlamentare din acest an să fie un eveniment mai degrabă șters.
O scrisoare deschisă    Spre cine? jpeg
O scrisoare deschisă... Spre cine?
În compoziţia credinţei de tip ÎPS Teodosie nu intră nici fir de grijă faţă de semenii care nu i se alătură.
Trump vs Biden – va recunoaște cineva? jpeg
Trump vs Biden – va recunoaște cineva?
Una dintre cele mai importante tradiții ale democrației americane este în pericol: recunoașterea înfrîngerii.
„Luați l acasă” jpeg
Oglinzi
Mie îmi rămîne agățat de creier cuvîntul „doamnă”, pe care el îl spune într-un fel apăsat și solemn.
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg
Cred că s-au săturat și ei...
Ruptura în societatea americană este atît de mare încît cele două triburi nici măcar asupra condamnării violențelor de stradă nu au mai căzut de acord.
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg
USL, un zombi care încă bîntuie
Lăsați USL în pace! E o amintire urîtă, o greșeală pe care foarte puțini au evitat-o.
„Luați l acasă” jpeg
Seinfeld Forever
Aș recomanda o cură de Seinfeld oricui simte că se ia prea în serios.
„Luați l acasă” jpeg
Să fii în gîndul cuiva
E greu de primit acest dar nesperat ca cineva să ne placă exact pentru ceea ce sîntem: cu eșecurile, fricile, nesiguranțele noastre.
Toate cadourile care contează jpeg
Treabă de interior
Sînt grozave poveștile despre clipele în care frica dispare.
Sensul victoriei lui Nicușor Dan jpeg
Sensul victoriei lui Nicușor Dan
Puține reușite politice m-au bucurat mai mult în ultimii (cam mulți) ani așa cum m-a bucurat victoria lui Nicușor Dan în localele bucureștene!

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.