Lucruri cu lipici
Multă vreme, poza pe care am folosit-o a fost una în care purtam o pălărie neagră. Mi se lipise de suflet și aveam senzația că e în imaginea aceea ceva care mă reprezenta. Mă recunoșteam și ăsta nu era puțin lucru. Cu fotografiile glam, făcute în urma unor ședințe foto, am avut mereu o relație ciudată: păream oricine altcineva mai puțin eu, cea adevărată.
Mi-am înlocuit între timp fotografia aceea, dar din cînd în cînd, cînd scutur pălăria de praf, îmi revine în minte, cu o claritate incredibilă, după-amiaza în care am găsit-o.
Eram la Berlin, cu o bursă. Colindasem cu o amică magazinele din Shöneberg să-și caute o pălărie. Am ochit un anticariat în care toate obiectele erau din anii ’30-’40. Inclusiv vînzătorul părea rămas de atunci printre noi, cu freza lui spilcuită, bretelele late și pantofii maro de lac. Ne-am învîrtit prin cele două încăperi mai bine de o oră, ne-am zgîit la tot felul de lucruri, am scos din cufere fuste și bluze de dantelă, genți și coliere. Ea a probat cîteva pălării, pînă a găsit-o pe cea care îi venea cel mai bine.
Din joacă m-am apucat și eu să încerc și am dat peste una pe a cărei căptușală scria simplu: Firenzi, superiore qualita. Neagră, bărbătească, cu boruri înguste. Am plecat amîndouă rîzînd în hohote și cu capetele acoperite.
Am purtat-o în vara berlineză în fiecare zi și m-am simțit la fel de liberă ca un Charlot. Poza e făcută în fața cafenelei Szimpla din Friedrichshain. Au trecut niște ani de atunci, dar orașul l-am păstrat acasă, întreg, sub borurile ei: Kreuzberg-ul cu mirosul lui de mirodenii, colțul cu Mehringadamm și Bergmannstr, fițosul Grunewald, cu niște mici palate în loc de case, cu pădure și lac, restaurantele cu mîncare chinezească, vietnameză sau indiană condimentată, tonele de sushi, berea băută la orice oră din zi și din noapte în toate locurile posibile. Dintre toate pălăriile din lume, doar a mea păstrează intact un Berlin sentimental, în miniatură.
Am multe eșarfe și le țin într-o cutie de la IKEA. Pe unele le-am cumpărat de departe, pe altele le-am plimbat prin lume. Dar cea mai dragă mi-e una colorată, cu un model complicat, de care m-am îndrăgostit într-un tîrg. Nu era într-un morman de haine, ci la gîtul unei femei care vindea acolo. M-am sucit, m-am învîrtit, nu știam cum să-i spun că tocmai aia îmi place și că aș vrea să mi-o dea mie. Pînă la urmă mi-am luat inima în dinți. A rîs cu poftă de mine. Și-a desfăcut-o de la gît și mi-a întins-o. I-am dat 10 lei pe ea și mi-a urat s-o port sănătoasă. Așa am făcut. Azi m-am uitat într-o vitrină: am văzut cel mai colorat batic, cu care m-am întîlnit într-un mod cu totul neașteptat.
