Jocurile sînt făcute!
Fascinația pentru jocurile de noroc o am pe linie paternă. Uneori, taică-miu mai povestește despre partidele de poker din vremea lui Ceaușescu, organizate clandestin, prin tot felul de case. Inelul cu piatră roșie al mamei se pare că l-a cîștigat așa. Despre disperarea nopților în care pierdea vorbește mai puțin.
Cîndva, în copilărie, pe cînd cochetam cu șepticile, mi-a propus să mă învețe poker. Am stat, l-am ascultat, dar ce-mi spunea mi se ștergea din minte a doua zi. Ca și cum, instinctiv, n-aș fi făcut decît să mă apăr de puterea pe care valeții și așii ar fi putut s-o aibă asupra mea. L-am întrebat la un moment dat cum era cu trișatul și răspunsul lui a fost dureros de sincer: „Dacă nu știi să trișezi ca lumea înseamnă că nu vei fi niciodată un bun jucător.”
Eu am rămas, în materie de cărți de joc, o ageamie. Cînd am aflat despre pasiunea (sau, mai bine zis, patima) lui Dostoievski pentru jocurile de noroc, mi-am dat seama că asta mi l-a făcut și mai simpatic.
Într-o Scrisoare către Anna Dostoievskaia, datată Homburg, 12 (24) mai 1867, acesta îi scria soției sale: „Mai întîi am pierdut puţin, dar de cum am început să pierd s-a trezit în mine dorinţa de a recîştiga, iar cînd am pierdut şi mai mult, am continuat să joc deja împotriva voinţei, pentru a recăpăta măcar banii necesari pentru plecare şi – am pierdut totul. Ania, nu te implor să-ţi fie milă de mine, rămîi mai bine imparţială, dar mă tem cumplit de judecata ta. Pentru mine nu mă tem. Din contra, acum, acum, după o asemenea lecţie, m-a cuprins brusc o linişte desăvîrşită în privinţa viitorului meu. (…) Ania, numai de n-aş pierde dragostea ta. În situaţia noastră, şi aşa destul de proastă, am cheltuit pe această călătorie la Hombourg şi am pierdut la joc mai mult de 1000 de franci, pînă la 350 de ruble! Este o crimă!”
Am citit apoi Jucătorul, romanul în care Dostoievski își pune această slăbiciune pe masă și în literatură. Scrie romanul în 29 de zile, după ce se întorsese de la Baden-Baden, unde pierduse nu doar banii săi. Scrie într-un ritm nebunesc și încearcă să scape de datorii predîndu-i cartea editorului. N-ar fi reușit, probabil, să termine romanul fără ajutorul devotatei stenografe Anna Snitkina. Ea îi va deveni, în foarte scurt timp, eroica și de cursă lungă soție.
Printr-o întîmplare, am ajuns de curînd la Cazino-ul de la Montreux. Și în realitate, am simțit aceeași curiozitate hipnotică pentru lumea acesta pestriță și concentrată. M-am învîrtit printre mesele de joc, m-am uitat la fețele oamenilor, le-am urmărit mîinile nervoase împrăștiind jetoanele pe numerele mesei de la ruletă. Așteptarea schimbă fizionomiile. Între cuvintele crupierului, „Jocurile sînt făcute!”, și numărul extras trece o veșnicie. Fie că joacă 10 sau 200, 300 de franci, bucuria cîștigului e la fel de mare și dezamăgirea pierderii devastatoare. În luminile roșietice, pîlpîitoare, vedeai tot felul de tipologii. Tineri, bătrîni, bine îmbrăcați sau mai puțin. Unii păreau că veniseră să se distreze, alții din obișnuință. Încercam să-mi imaginez ce fel de vieți îi așteaptau afară. Sau cum li se va termina seara. Numerele se schimbau, culorile la fel. Mîinile crupierilor învîrteau lumea aceea a hazardului în care eram prinși cu toții ca niște muște. Dacă șansa există cu adevărat, acolo o poți vedea. Îți suflă în ceafă sau îți spulberă pămîntul de sub picioare.
În pelerinajul meu pe la mesele de joc, mă gîndeam la demonii ruletelor, la Dostoievski, și la cum să rezolv o situație într-o povestire care se numește Caruselul.
