Dezbinarea şi înstrăinarea la români
Scrisoarea dlui Andrei Strîmbeanu pune cîteva întrebări prea importante ca să rămînă un simplu act epistolar. Argumentat şi bine scris, textul se adresează, de fapt, tuturor românilor frămîntaţi de perspectiva unionistă, fie că locuiesc la stînga sau la dreapta Prutului. Credem că rîndurile sale sînt un bun început pentru o mai largă dezbatere.
****
Scrisoare de durere adresată domnului Andrei Pleşu
Dezbinarea şi înstrăinarea la români
Stimate domnule Andrei Pleşu, pentru ca vorbele mele să ajungă la dumneavoastră, scriu în speranţa că ele vor fi publicate în Dilema veche, revistă pe care aţi fondat-o. Fiind un lider necontestat al intelighenţiei româneşti şi fiindcă aţi deţinut şefia unor importante ministere, sînteţi la curent că „unioniştii,” de pe ambele maluri ale Prutului, după 1990, în bună parte au comercializat ideea Unirii, compromiţînd-o. Văzînd acum scrisoarea unui basarabean, probabil, veţi surîde filozofic: „A, încă un unionist!” Da, în anul de graţie 2016, cînd lumea civilizată face ultimele pregătiri pentru cucerirea planetei Marte, noi, românii, mai avem un vis neîmplinit, Ţara încă nu e de la Nistru pîn’ la Tisa. Cu toată „genialitatea” cu care ne naştem, noi, românii, venim pe lume doar ca să aplaudăm unirile şi realizările altora. Mereu sîntem publicul din sală. Scena istoriei, o zice şi Cioran, mereu e ocupată de alţii.
Cunoaşteţi, Camil Petrescu scria că ardelenii, după Unirea cu Ţara, se întrebau: „Oare cum va fi sub români?” Adică, românii se întrebau cum le va fi sub români? Noi, românii basarabeni, nici nu ne punem asemenea întrebări: sîntem împotriva Reunirii. De ce? Fiindcă, în primul rînd, sîntem şi noi români. În al doilea rînd, „fiindcă jandarmul român ne bătea”. Cu toate că ţarismul rus ne-a ţinut în întuneric 106 ani, lăsîndu-ne doar ochii, ca să avem cu ce plînge, cum îi raporta ţarului feldmareşalul Kutuzov, cu toate că ruşii sovietici ne-au omorît în războiul cu Germania, cu Japonia, prin foametea organizată (1946-1947), prin deportările în Siberia etc., totuşi, „cu ei era mai bine”. Rusul nu-l bătea pe cel care fura colea o găină. O lua şi o mînca toată, singur.
Adevărat, după Unirea din 1918, Basarabia era privită ca Siberia României. Ţinutul dintre Nistru şi Prut, avînd cel mai gros strat de cernoziom de pe glob (de la savantul rus Dokuceaev citire), n-a devenit ceea ce visau Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Iorga, Enescu, Stere, Ghibu, Mateevici şi alţi unionişti. N-a devenit trup din trupul României Mari. Probabil, de aceea a fost cedat, în 1940, aceloraşi ruşi, fără niciun foc de armă. Finlanda, mult mai mică decît România, s-a bătut cu demnitate, de una singură, cu colosul din răsărit, în 1939. URSS n-a reuşit s-o ocupe, cum dorea Stalin, a ocupat doar o mică parte din ea, războiul dus pe timp de iarnă transformîndu-se într-un dezastru pentru Armata Sovietică. Finlanda cere şi astăzi retrocedarea pămîntului strămoşesc, fiindcă, aşa cum zicea Eminescu, un teritoriu cedat benevol e cedat pentru totdeauna. Rusia, care, de mare ce este, curge ca aluatul din covată de pe harta lumii, nu cedează cîteva stînci japoneze… japonezilor. Anglia, de asemenea, nu cedează cîteva insuliţe, de pe cealaltă parte a globului, rupte din coasta Argentinei…
La noi totul e invers. Ne credem atît de mari, încît nu încăpem unul de altul. A observat-o şi Ilya Ehrenburg; unul din eseurile sale intitulîndu-se: „Marii români din mica Românie”. Elita bucureşteană, am observat, uneori crede că adevărata Românie e Bucureştiul. Restul e diasporă. Pămînturi de prisos. Diplomaţii români, „cei mai buni din lume”, au justificat asta prin pierderea Bucovinei, a Ţinutului Herţa, a Basarabiei, a Insulei Şerpilor etc. Noi cedăm teritorii, apoi, odată cu Iorga, constatăm: „România e unica ţară înconjurată tot de români”.
În Cecenia, pentru asemenea glume se plăteşte cu viaţa. Dumneavoastră ne veţi reproşa că cecenii au o mentalitate tribală. O, dacă am avea şi noi măcar un dram de „mentalitate tribală”, ca să nu-şi permită un Cristian Tudor Popescu să declare la o televiziune că Basarabia, în caz că ne unim, ar atîrna ca o piatră de moară de gîtul României… Ce ne trebuie încă 4 milioane de guri?... (De fapt, sîntem 5,5 milioane de guri.) Căci Unirea, pentru România, e o expansiune (!!!) spre Răsărit, iar pentru basarabeni, o şansă de-a fugi în Occident…
Stimate domnule Andrei Pleşu, dumneavoastră nu vi se pare că noi, românii, avem prea mulţi idioţi cu carte? Nu vi se pare că dezbinarea e singurul nostru ideal naţional? Basarabenii l-au votat masiv pe Klaus Iohannis, punîndu-şi toată nădejdea în el. Era „de-al nostru”, din neamul regelui Ferdinand, întregitorul Ţării. Acum însă, votanţii constată, cu stupoare, că domnul Iohannis e preocupat mai mult de încheierea şi descheierea nasturilor la haină. În loc să declare că, pentru România, Basarabia e rana netămăduită de la piciorul lui Ştefan cel Mare, afirmă: „Republica Moldova (cea creată de Ribbentrop şi Molotov), mai întîi, trebuie să intre în UE, apoi să se gîndească la Unire”. De parcă URSS s-a consultat cu UE în 1940. Reiese că basarabenii, mai întîi, trebuie să-şi procure papion, frac, pantofi de lac, să fie parfumaţi, încheiaţi la toţi nasturii, şi abia după aceea li se va deschide uşa casei părinteşti. Sîntem siguri că părinţii îl aşteaptă acasă pe fiul lor Klaus nu numai pentru că a fost ales preşedinte al României, ci, în primul rînd, fiindcă e fiul lor drag. Oare nu era destul nativa noastră neunire în cuget, observată încă de Herodot, trebuia s-o reactualizeze preşedintele României?
Ne întrebăm şi noi ca nişte provinciali: oare nu din cauza înstrăinării Basarabiei continuă să şchiopăteze România? Ne întrebăm cu mînie: de ce basarabenii trebuie să-şi răscumpere cetăţenia, anulată forţat de ocupantul rus? Înţeleg să plătească pentru cetăţenia română cineva de la Celeabinsk, din Zanzibar, să zicem, nu eu, care, la fel ca strămoşii mei, sînt născut în satul Fîntîna Albă, judeţul Bălţi, unde, de altfel, înainte de bătălia de la Lipnic (1470), a poposit Ştefan cel Mare. Însoţindu-l pe Domnitorul Ştefan, aprodul Purice, cu ostaşii săi, a aruncat o bandă de tătari în prăpastia de pe moşia satului nostru, care, de atunci, se numeşte Valea lui Purice.
Domnule Andrei Pleşu, sînteţi un discipol al lui Constantin Noica, care spunea: Eminescu este mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual. Consultaţi-l încă o dată pe marele poet, poate, împreună, veţi găsi o ieşire din dilema în care ne-am pomenit cu toţii. În Republica Moldova, situaţia e de aşa natură, încît s-ar putea, în curînd, să avem din nou sîrmă ghimpată la Prut. România, mai ales în ultimul timp, ne ajută mult, din punct de vedere economic. În problema Reîntregirii noastre însă, simţim o lipsă acută de susţinere din partea unor personalităţi de prim rang, ca dumneavoastră, al căror cuvînt trebuie să treacă Prutul!
Cu respect,
Andrei STRÎMBEANU
P.S. Stimate domnule Andrei Pleşu, fiind îngrijorat de decizia Curţii Constituţionale de la Chişinău, care prevede alegerea directă a preşedintelui Republicii Moldova de către popor, iar eu unul îmi cunosc bine poporul din care fac parte, mă grăbesc să vă trimit această scrisoare plină de durere.
20 martie 2016
Foto: wikimedia commons
