Parisul, un cîmp de luptă
Peste o zi ar fi trebuit să plec la Paris. Aproape că uitasem. Azi am primit un mail prin care mi se amintea că trebuie să-mi fac check-in-ul. Mă uit la biletul acesta electronic și nu mai recunosc nimic. Imprevizibilul, în forma lui cea mai violentă, a pus stăpînire pe realitate.
Mi-am făcut rezervarea cu aproape două luni în urmă, cînd lumea mea părea liniștită. Puteam să fantezez în voie la momentul în care o să mă plimb pe străzile de care mi se făcuse atît de dor. La cum o să revăd punctul acela de pe L'Ile Saint Louis care mi s-a lipit de suflet sau la cum o să beau cu o prietenă veche o café crème exact la cafeneaua care-mi place cel mai mult.
Acum, Parisul acela nu mai există. E un cîmp de luptă. Îmi seamănă. Ultimele două săptămîni au fost un carusel. M-a luat pe sus și nu s-a oprit nici o clipă. Cînd trăiești în mijlocul suferinței, timpul se contractă și devine al dracului de prețios. Dramele universale sînt greu de dus. Cînd devin personale pur și simplu te năucesc. Dar, culmea, tocmai atunci cînd ești mai lovit, empatia atinge cote maxime. Și nicicînd n-am simțit mai tare, decît în zilele astea, solidaritatea în fața suferinței. Greu de explicat, imposibil de descris.
Distopia în care ne-am trezit zdruncină din temelii tot ce așteptam de la lumea asta. Și teama poate trasa granițe care nu se mai șterg niciodată.
