Un dumnezeu mic și cam năuc
Sînt cît se poate de sigură că nu l-ar fi putut descoperi cercetătorii americani. Și nici nu i s-ar fi arătat vreunui filozof luminat sub formă de revelație.
Nu-mi amintesc cînd am dat prima dată nas în nas cu el. Cert este că ne-am tot ciocnit unul de altul în diverse situații. Și nu sînt singura care s-a împiedicat de el, au făcut-o și prietenele mele. Și pot depune mărturie. Căci, în orice poveste sentimentală vine un moment cînd simți că e timpul ca el să treacă prin cadru. Nu-l vezi așa, ca pe un personaj în carne și oase, ci pare mai degrabă un duh, care le ajută pe fete să se redreseze. Să-și adune oasele de pe jos și să le pună la locul lor. Apoi să-și badijoneze sufletele.
Aranjează în așa fel cărțile, că exact atunci cînd drumul pare mai greu și mai fără ieșire, să crape zidul și să înceapă să se lumineze. Răstoarnă lumea cu susul în jos pentru un capriciu sau o bucurie
Așa că, m-am hotărît ca, de acum încolo, și cu orice risc, să-l numesc pur și simplu dumnezeul fetelor. E mic, împiedicat, cam chior și cam năuc. De asta mai și dă rateuri. Dar, cînd reușește să se concentreaze, e neprețuit. Cînd aud că, după o zi în care uneia dintre noi i-a dat o veste proastă vine repede cu un telefon salvator și compensatoriu sau că, după ce a auzit-o pe una dintre noi că și-a cam pierdut încrederea că va găsi băiatul potrivit i-l scoate după puțin timp în cale, vă spun sincer că îmi vine să-l iau în brațe și să-l pup.
Uneori jonglează cu lucruri mărunte. Poate fi artizanul unui email sau al unui sms pe care îl primești într-o dimineață în care totul pare înghețat și îngrozitor de absurd. Îl deschizi, îl citești, și în primul moment nici nu știi dacă e adevărat sau nu. Prea a venit exact atunci cînd aveai mai multă nevoie de el. Și n-ai cum să nu te gîndești că nici măcar tu nu l-ai fi putut scrie mai bine. Sau inventează, așa din senin, o întîlnire pe trecerea de pietoni cu persoana la care te-ai gîndit în ultima vreme.
O să le ziceți, poate, potriveli, dar pe mine nu mă veți convinge. Legăturile astea sînt de puse cu mîna, că doar pe personajul ăsta al meu îl pot vedea în spatele lor.
Acest dumnezeu abulic își mai pierde din cînd în cînd răbdarea cu felul fetelor de a despica întîmplările în o sută de mii de bucățele. Și cînd suferința din amor e prea mare, poate să sufle peste lume un fel de pulbere cu superglue, care lipește la loc inimile rănite.
La un Festival de film din Portugalia, am văzut cîndva un scurtmetraj de animație, care se juca exact cu metafora asta. Sensul figurat al expresiei “mi-ai rupt inima” înceta și toată povestea se concentra pe literalitatea ei. Cînd se fisura, din inima eroinei țîșnea sînge. Nu mai știu cum se numea scurtmetrajul. Dar am clară în minte seara în care organizatorii ne-au invitat într-un club, la un concert de fado. M-am nimerit lîngă regizoare și, printre muzicile acelea sfîșietoare, am vorbit despre planurile simbolice și cruda realitate.
