DILEMABLOG

Unde-i egalitatea sexelor? Florin Pandele, de pildă, e prezentat drept „primarul comunei Voluntari”, şi nu drept „soţul Gabrielei Firea”.

Mereu m-am întrebat cum se aliniază astrele și ce mișcări tectonice trebuie să se producă în univers ca doi oameni să se întîlnească și să se înțeleagă cu adevărat.

Cînd eram mică, ai mei mă învăţau să „împart”. O făceam, dar bombănind şi cu strîngere de inimă.

Așadar, Donald Trump este omul!

Dacă îi spui cuiva că a fost crud cu tine, într-o anumită situație, se va supăra. Cred că, uneori, poți să accepți mai ușor răul, decît cruzimea. Care doare, dar te și trezește.

Cine e cel mai frumos? Ha? Cine e cel mai iubit din lume? Cine e frumosul meu? Cine e cel mai cel  din lume? Cine e minunatul?

Dacă la firul ierbii nu putem vorbi raţional despre acele subiecte care ţin de sfera societăţii în care trăim, dacă le transformăm în tabuuri, ca să nu se "işte" ceartă, nu putem avea, de fapt, nici o pretenţie la o schimbare în bine.

„Ce faci, dormi?/ La ora asta?/ Bă, da tu știi pe unde sînt eu acum? În tren, mă duc la Bechet, pe la frații mei./ Mă întorc pe 1 noiembrie. Bine, doamne ajută! Hai, sănătate.”

Cu mama am fost şi cînd au venit prima oară Robert Plant şi Jimmy Page la Bucureşti, la Deep Purple de asemenea, la Bob Dylan, la Phoenix şi Iris, şi ne-am îndreptat inclusiv spre underground cu concerte de muzică improvizată şi hip hop.

Cînd s-a întors din Statele Unite, amicul meu era cel mai calm şofer pe care l-am cunoscut vreodată. Neobişnuit cu traficul din Bucureşti, nu se enerva cînd cineva îi tăia calea.

Ce mai înseamnă noțiunea de „privat“ atunci cînd împarți, forțat, timp de mai multe zile, o cameră cu alți pacienți? Mă trezesc implicată fără să vreau în vieţile private ale altora – şi ei, în a mea. Spaţiul personal nu mai există şi nu știu cum să fac să-mi păstrez intimitatea într-o încăpere atît de strîmtă, cu atîția oameni în jur, în mod constant.

Nu cred că e zi în care să nu mă gîndesc cum ar fi ca, într-o dimineață, să deschid ochii și să-mi spun: „Gata, în următoarele 12 ore, sînt pregătită să experimentez starea de nesimțire”.

Să ne închipuim, așadar, că arătăm la TV imaginea unei femei oarecare mergînd pe stradă, pe fundalul unei știri al cărui subiect este prostituția. Nădăjduiesc că femeia din imagine este prostituată pentru că asta îmi sugerează știrea respectivă, corect?

Cu sushi-ul cred că e așa: cine a încercat o dată o să-și dorească să repete experiența și va face tot ce ține de el să descopere, în orice oraș nou în care ajunge, încă un loc pe care să-l încerce.

Acum cîţiva ani am crezut că mor.

În ciuda multelor necazuri, a guvernului de extremă stînga și a previziunilor de Pitie cu care ne-a obișnuit mass-media, Grecia pare deocamdată a fi la locul ei, așa cum o știm.

M-am trezit de multe ori în acele ipostaze în care îţi este greu să refuzi o invitaţie, dacă nu ai o motivaţie reală. Nu pot minţi şi nici nu pot invoca acel "moft" de a nu avea chef să fac ceva.

A fost prima dată cînd m-am gîndit serios la întrebarea „de ce nu citesc copiii?”. Și că, dacă nu crești un public pentru care literatura să însemne și altceva decît niște texte obligatorii, posibile subiecte de examen, el nu va veni niciodată din cer.

Mîine apare în Dilema veche un dosar numit „Ce-am avut și ce-am cîștigat la Festivalul Dilema veche”. Așa că îmi permit, în loc de „promo”, cîteva mărturisiri.

Dacă e să vorbim despre fructe și legume, găsim pe net liste întregi care te-ar face să devii un pustnic alimentar care ajunge să moară de foame înainte să moară de cancer.

Lamentaţia că nu avem bani pare că a devenit alibiul perfect pentru toate neputinţele noastre naţionale.

Uneori, te gîndești la o grămadă de lucruri care au legătură cu tine, pentru că, într-o zi, te întîlnești cu micul prinț în carne și oase.

Iată-mă la două săptămîni distanță de data la care voi împlini 32 de ani. Trebuie să fiu mîndru pentru atîtea lucruri, dar nu sînt. Nu sînt încă pe deplin împlinit.

Polițistul face pași hotărîți spre mașina mea și-l aud spunînd, în timp ce ținea mîna îndreptată către mine: „Bă, tu nu te uiți, mă, la mine, prostu’ dreacu’ ce ești?“

„Vor veni şi turişti străini să o vadă” - hoarde de pelerini care, probabil, după o bere în Lipscani, vor trece pentru un selfie şi pe la biserică.

Prea conectați ca să ne mai apropiem de-adevăratelea. Amorul aduce cu el vulnerabilitate și pielea celuilalt n-are, din păcate, textura butoanelor.

Am jucat poker online în neștire. Credeam că mi-e bine. Eram bun. Ultima dată am cîștigat 15.000 de Euro. Nu ieșeam cu săptămînile din casă. Și habar n-aveam pe ce lume trăiesc. Așa mi-au trecut niște ani din viață, din care n-am nici o amintire.

E trecut de unu noaptea și stau în camera 404 a unui hotel din Odessa. E liniște. Dacă trag draperia, dincolo de fereastră nu e strada sau Opera, ci alte camere, care mai devreme erau luminate.

Dar, tot uneori, ni se întîmplă şi să punem lucrurile în perspectivă. Cînd unui prieten i se întîmplă o tragedie reală. Cînd deschidem facebook-ul sau televizorul şi aflăm că la Nisa un camion a intrat în mulţimea de oameni adunaţi să serbeze Ziua Franţei.

Nu au existat din timp programe pentru formarea specialiștilor în domeniul fondurilor europene și nu există preocupare pentru pregătirea și promovarea românilor în posturi semnificative în instituțiile europene. România e doar formal a șaptea țară membră, nereușind să devină un jucător care contează.

Cum te raportezi, la aproape 60 de ani, la ghidușiile adolescentine de odinioară? Ți le poți reactiva pentru o seară, poți redeveni adolescent sau ele rămîn în suflet ca niște fantome ale tinereții?

Jurnalul de acum e despre apusul unei vieți, despre lumea care pare la fel, dar nu e, după ce M a murit. Matei Călinescu are 73 de ani scrie prima însemnare. Apusul biolgic începe să-i sufle în ceafă. Onestitatea cu care Matei Călinescu se raportează la bătrînețe devine din ce în ce mai tulburătoare, pe măsură ce trece timpul.

Nimeni din familia mea nu mai fusese vreodată în străinătate. Asta atîrna greu. Îmi aduc și acum aminte emoția pregătirilor. Îngrijorarea mamei, care se gîndea la tot felul de artificii. I-a venit ideea să-mi ascundă banii, pe care trebuia să-i schimb o dată ajunsă acolo în mărci, în niște pliculețe de pansamente sterile, pe care mi le-a pus apoi sub sticla de la termos. Clandestinitatea și spaima se învață pas cu pas.

I-am povestit chestia asta unui șef de la Google. Mi-a zis: „Sigur, noi sîntem bucuroși că încasăm banii, dar sînt bani aruncați degeaba”.

Nu știu cum vă descurcați cu nisipul zilei care tocmai s-a dus și nici ce faceți cu el, dar mie mi se întîmplă cam așa: mă pun, uneori, seara în pat și stau cu ochii în tavan și mă întreb ce-am păstrat din cele 12 ore care au trecut.

Am observat că, dacă depun declaraţiile după deadline, la ANAF nu mai sînt cozi, e linişte, iar angajaţii sînt politicoşi, te ajută (chiar dacă eşti imbecil) şi o fac cu surîsul pe buze. Aşa că, da, prefer să plătesc o amendă ca să fiu tratată în mod civilizat.

Au trecut 15 ani peste TIFF și peste noi, dar atîta vreme cît răsăritul ne mai prinde pe ringul de dans, încă ne ținem bine. Și lumea pare bine mersi și la locul ei.

M-am reîntors săptămîna trecută pentru Tîrgul de carte, aflat la a 22-a ediție. Am găsit un oraș înțesat de turiști, unde berea curge în continuare în valuri, unde poți să stai pînă tîrziu la mese și auzi foarte rar vorbindu-se cehește.

Ştie că ţi-e dor. Ştie că îl stalkuieşti şi îţi face treaba mai uşoară, punîndu-ţi mai în faţă în newsfeed postările lui. Facebook e îngăduitor cu obsesiile noastre.