DILEMABLOG

Vei zîmbi. Ți se va imputa că nu ai fost loial. Vei ridica din umeri. Vei fi tras la răspundere pentru minciunile pe care le-ai scornit, pentru intrigile pe care le-ai țesut, pentru ițele pe care le-ai tras doar ca să îți iasă ție pasiența, fără să te preocupe că, în timpul procesului, ai încălcat reguli și ai rănit oameni.

Nu auzi în fiecare zi pe cineva cîntînd la harpă, la intrarea într-o piață de legume.

Mă uit în jur, uneori, și mă întreb dacă nu cumva lipsa de implicare și de fragilizare în relațiile dintre oameni nu funcționează, subconștient, ca un scut împotriva durerii.

Chestiunea s-a redus la un singur nume: Mircea Cărtărescu, despre care s-a spus că ar fi beneficiat de „miliarde” de la Institutul Cultural Român, pe vremea cînd era condus de Horia-Roman Patapievici. Că ar fi avut un statut privilegiat la traducerea în alte limbi.

Trebuie să pui cenzură sentimentelor și să te prefaci că nu te doare cînd ești lovit. Ba, mai mult, ca să fii matur pînă la capăt, trebuie să mai și zîmbești, ca și cum nici n-ai observat că porți o leucă drept în moalele capului.

Actele teroriste provoacă cercuri concentrice – nu doar victimele imediate au de suferit, ci o întreagă societate – iar din acest punct de vedere, acele statistici „liniștitoare” devin ridicole și copilărești.

Știți, n-am nimic cu ei. Pot să trăiască, să se angajeze, dar să nu-i văd eu. Și, mai ales, să nu se căsătorească. Cum adică să înfieze copii? Asta e o blasfemie. Ce ar fi în sufletul micuților ălora, cum s-ar simți?

Politicienii noștri vor orice altceva, doar să nu fie niște oameni normali. Că, altfel, la ce ar mai fi bună puterea? Nu să te facă să te simți special? Anul de guvernare tehnocrată va rămîne o ciudățenie greu de digerat pentru un electorat învățat cu supraoameni.

Cînd ați văzut primul străin în viață?

Dacă îi ironizez, sau dacă rîd la bancurile care se fac pe seama lor, asta nu mă face o persoană rasistă. Sau discriminatorie. Înseamnă că ei nu au simțul umorului, iar eu da, sînt o persoană destupată la minte. Iar umorul nu trebuie cenzurat. Eu, de exemplu, nu m-aș supăra dacă ei ar face bancuri pe seama mea.

Cînd eram copil, nimeni nu punea în discuție utilitatea vaccinării. Se făcea și gata. Cînd am devenit tată, în anii ’90, era tot așa: n-am auzit să fi contestat cineva vaccinarea. Poate doar cîțiva membri ai vreunor secte bigote, care refuzau orice medicament și orice tratament, convinși că Dumnezeu le rezolvă pe toate (au apărut, atunci, vreo 2-3 știri de-astea).

Pe ecranul computerului a apărut o listă de slujbe care mi-ar fi fost potrivite. Pe primul loc: contabil. Nu mai ţin minte care erau următoarele pe listă, însă nu semănau deloc cu ceea ce-mi doream eu. Testul m-a demoralizat profund. Nu-mi dorisem niciodată să lucrez în mediul financiar, iar matematica nu era punctul meu forte. Nu se putea ca aptitudinile mele să fie în primul rînd acelea ale unui bun contabil.

Din noul proiect al Codului Fiscal dispare prevederea referitoare la direcționarea a 2% din impozitul pe venit – una dintre gurile de oxigen pentru finanțarea spațiului neguvernamental.

Nu ești scriitor doar cînd stai cu laptop-ul în brațe și scrii. Ci și atunci cînd te uiți în jur, te gîndești la lucruri și încerci să le înțelegi. Cînd te apropii de textura întîmplărilor prin care treci și cînd  procesezi deciziile bune sau proaste pe care le-ai luat. Cînd încerci să te pui în pielea celuilalt. Pentru că știi că umbrele zilelor se vor așeza cuminți în texte și vor rămîne acolo și cînd tu nu vei mai fi lîngă ele.

Corectitudinea politică e deja passé, aţi văzut că n-a ţinut nici la americani.

N-ar fi mai bine ca, înainte de a ne posta nervii pe Facebook, să ne sunăm amicii și să comentăm între noi, lăsînd o marjă de timp și de gîndire, ca să ne decantăm nervii și să înțelegem mai bine fondul unei probleme mai serioase?

Unii dintre cei care au o relație lungă durată se plîng de monotonie și caută adrenalină în altă parte, cei care sînt singuri vor exact constructul perfect, în care să poată să și respire, să fie și extrem de apropiați de celălalt. Poate că toți ne dorim, de fapt, doar niște oglinzi îndrăgostite.

De atunci datează povestea asta cu „Editura Humanitas pe care i-a făcut-o cadou Pleșu prietenului său Liiceanu”. De atunci, de-acum mai bine de 20 de ani. Și din această sursă ideologică: propaganda național-comunistă care a pus bețe-n roate instaurării democrației și normalității în România.

De cînd mă știu, am avut cu mama un soi de complicitate. Am simțit că victoriile mele sînt și ale ei, chiar dacă nu vorbim despre asta. Nimic nu o face mai fericită decît să știe că reușesc să fac ce-mi place.

Ce se întîmplă însă după ce trece „criza de sarcină”? Ce se întîmplă cînd o femeie este presată să facă copii? Pentru că, ne place sau nu să auzim, există și femei care nu își doresc copii. Ce ne spune realitatea, prin cifre și statistici, despre situația acestor copii nedoriți?

Multă lume a uitat că fiecare dintre noi, în calitate de cetățeni europeni, deținem o cîtime din premiu. Că nu ne-am mai împușcat între noi, ba chiar am mai restabilit/exportat pacea și buna înțelegere și prin alte părți ale lumii.

Puștoaica ce și-a dorit telefonul nu are pîrghiile responsabilității, dar, poate, și le va forma – însă în această ecuație nu ea, ci jurnaliștii sînt cei care s-au jucat cu focul.

Pe vremea lui Deceneu, cei mai iubiţi dintre preoţi erau cei care cunoşteau mantică şi astronomie. Era un semn al deschiderii, benefic pentru ambele părţi, cler şi credincioşi.

„Vedeți, eu postesc” – musai să-i spuneți asta și chelnerului pe care să-l întrebați de cum vă așezați la masă: „Aveți și mîncare de post?”

Mergi în vîrful picioarelor, nu știi ce zgomot face espressor-ul, unde sînt ceștile, orbecăi după zahăr și nu-ți vine să deschizi frigiderul să cauți cutia cu lapte. Niște muzee în miniatură, care par primitoare, dar te țin la distanță.

Cu siguranță e un reglaj extrem de fin întotdeauna, între ce dăm și ce primim.

Magdalena Boiangiu avea, înainte de toate – iar asta este ce am învățat eu de la ea – un fel de a privi realitatea în care luciditatea se amesteca benefic cu o empatie rară.

Jonas încearcă din răsputeri să-și vadă de arta sa. Se căsătorește, are trei copii, își dorește să fie un tată bun și un soț iubitor. Pictura continuă să fie scopul său principal.

De unde vine făcătorul de pace? De la televizor? Din partide? De la vreo instituție a statului? Din stradă? Vorba cuiva: pacea nu este făcută ca să se facă dreptate, ci se face dreptate ca să se facă pacea.

Să-i consideri tîmpiți pe cei pe care îi guvernezi costă. Au mai încercat-o și alții.

Susținătorii modului în care Guvernul s-a comportat în legătură cu OUG 13/2017 (cea care scoate sutele de mii de oameni în stradă) îl critică pe procurorul general Lazăr pentru că a spus în public ce gîndește el și mai tot sistemul pe care îl conduce în privința actului normativ.

Deocamdată nu e dictatură. E un fel de nimic drapat într-o democrație simulată, imitată șmecherește de niște inși care nu știu altceva, nu sînt în stare de altceva decît să se adune în gașcă, să se slujească unii pe alții, să profite de avantajele democrației, și-apoi să facă mulțumiți cu ochiul că ne-au dus de nas pe noi, fraierii.

Telefonul sună, nu răspunde nimeni și-mi pierd cumpătul: „Doamnă, stați puțin! Nu puteți, vă rog, să vă duceți și să le spuneți colegilor dumneavoastră că sun de trei zile-ncoace și nu răspunde nimeni la telefon?“

Niște oameni care folosesc puterea pentru a-și satisface propriile interese. Niște cinici, maeștri ai simulării și ai propagandei.

Imaginați-vă un corp care poartă toate semnele experiențelor prin care a trecut. Zgîrieturi, operații, alunițe, urme de lovituri mai vechi sau mai noi.

Lumea asta a fetelor e uneori, atît de complicată, și pare că se scufundă cu totul cînd ne îndrăgostim. Oricît de deștepte am fi, va veni cineva care va spulbera într-o secundă toată răceala și stăpînirea de sine de care ne credeam în stare, în urmă cu puțin timp.

Închipuiții la care mă gîndesc eu nu vin dintr-o parabolă, ci sînt cît se poate de reali.

Savita Halappanavar s-a născut în Bagalkot, în India, pe 29 septembrie 1981.

Ne-am aliniat pe patru rînduri. În mijloc stă diriginta. Au mai intrat în poză cîțiva profesori, care s-au nimerit atunci în curtea școlii. Nu zîmbește nimeni. Purtăm uniforme pînă la genunchi și cordeluțele albe, de elastic, le-am ascuns în buzunarele pătrățoase. E anul 1989.

De cîte ori nu v-ați zis: „s-a mai scurs o zi, mîine va fi mai bine”? Distanța devine uneori igienică și îndepărtarea aruncă peste situații și oameni un fel de luciditate salvatoare.

Ultima vacanţă

Un amic austriac mi-a povestit că, după război, Austria era la pămînt, copleșită de probleme politice și sociale, cam cum este acum la noi. Schimbarea durează și cere răbdare și anduranță pînă să atingi un nivel de normalitate.

„Instinctul” ar fi trebuit să-mi spună: „Repede, fă o fotografie şi posteaz-o pe Facebook”. Nu am făcut-o. Îmi place ca unele imagini să le păstrez doar în minte.

Unul din trei francezi mărturisea că scrie și că are ceva în sertar.