Definiţii
În ultimele săptămîni de liceu, consiliera şcolară ne-a chemat pe rînd în biroul său şi ne-a dat teste de aptitudini, pentru a stabili ce slujbe sau domenii de activitate ni s-ar potrivi. La momentul respectiv, eram teribil de nehotărîtă în privinţa drumului pe care să-l aleg pentru facultate, oscilînd între Chimie-Biologie – pentru care mă şi pregătisem mai mult de-a lungul ultimului an – şi Filologie, literatura atrăgîndu-mă din copilărie. M-am gîndit că un astfel de test mi-ar prinde bine, m-ar ajuta să-mi mai limpezesc gîndurile. Am intrat în biroul strîmt al consilierei, plin de dosare, şi am completat întrebările. La final, am avut un şoc. Pe ecranul computerului a apărut o listă de slujbe care mi-ar fi fost potrivite. Pe primul loc: contabil. Nu mai ţin minte care erau următoarele pe listă, însă nu semănau deloc cu ceea ce-mi doream eu. Testul m-a demoralizat profund. Nu-mi dorisem niciodată să lucrez în mediul financiar, iar matematica nu era punctul meu forte. Nu se putea ca aptitudinile mele să fie în primul rînd acelea ale unui bun contabil. Dar dacă un test psihologic a avut acest rezultat... ceva adevăr o fi la mijloc, nu? Mi-am petrecut următoarele săptămîni într-o stare de confuzie şi mai mare, alegînd, în final, Literele.
În urmă cu cîteva zile, discutam cu un amic despre locul său de muncă. „Sînt definit ca project manager”, mi-a spus el. Recunosc că nu am înţeles mare lucru din răspunsul lui. M-a surprins, însă, şi mi-a rămas în minte expresia „sînt definit” prin slujba mea. Întrebarea „cu ce te ocupi?” este, într-adevăr, printre primele lucruri pe care vrem să le aflăm de la o persoană abia cunoscută. E un bun indiciu – chiar dacă uşor superficial – privind statutul social şi financiar al omului cu care discutăm – educaţia, nivelul de inteligenţă, locul său în lume.
Dar cît de mult ne defineşte, de fapt, locul de muncă? Dacă sînt un şofer de autobuz care compune poezii în timpul său liber, mă „definesc” drept şofer sau drept poet? Ori, dacă am terminat Politehnica, profesînd ca inginer, dar devenind mai tîrziu muzician, se mai poate spune că mă definesc drept inginer sau nu? Sau dacă singura mea slujbă e cea de şofer?
Multă vreme după ce am terminat facultatea, bunicii mei au fost convinşi că sînt profesoară. (Că doar de la Facultatea de Litere nu poţi să ieşi altceva decît profesor, nu-i aşa?) Probabil că, într-o oarecare măsură, ei aşa mă definesc – nepoata lor, profesoară de română, cuminte, înconjurată de cărţi şi reviste. Se potriveşte cu imaginea pe care o au despre mine.
Un alt amic îmi povestea că a avut, în urmă cu cîţiva ani, un loc de muncă unde ajunsese să nu îi mai placă deloc ceea ce lucra. La birou, făcea orice altceva ca să evite să se apuce de proiectele pe care le avea – stătea pe Facebook, se uita la filmuleţe, vorbea cu prietenii, îşi lua pauze cît mai dese. A şi refuzat să urmeze un curs de pregătire superioară, oferit de firmă, şi asta cu toate că era bun în domeniul ales. Avea aptitudinile necesare, dar, pur şi simplu, nu îi mai plăceau sarcinile care îi erau atribuite. Nu îl mai „defineau”, nu îl mai mulţumeau profesional.
Din fericire, am norocul ca ceea ce profesez să îmi şi placă, să-mi ofere satisfacţii. Cred, însă, că slujba e doar ceea ce facem pentru a ne cîştiga existenţa, dar nu neapărat şi ceea ce sîntem. Identitatea noastră e mult mai mult decît locul de muncă. Sinele nostru e „definit” mai ales prin ceea ce facem în afara jobului – calităţile şi defectele noastre, aspiraţiile, simţul umorului, ce ne place şi ne displace, felul în care îi tratăm pe ceilalţi, dacă sîntem prieteni buni, părinţi buni. Care e tipul nostru de personalitate, ce convingeri politice avem, cît şi cum ne implicăm în societate, ce traume am suferit, dar şi ce filme urmărim, ce muzică ascultăm sau unde călătorim, cum vedem noi, de fapt, lumea. În tot acest puzzle, slujba rămîne doar o mică piesă.
