Onestitatea suferinței
În 2011, cînd am fost la New York, apăruse de curînd Blue nights a lui Joan Didion. Nu era revistă literară pe care s-o fi răsfoit și în care să nu fie o cronică despre ea. Nu știam nimic despre autoare. În librăria din Brooklyn, în care a fost una dintre lecturile organizate de cei de la New Literature from Europe Festiva,l la care eram invitată, un prieten mi-a cumpărat cartea și mi-a făcut-o cadou.
De curînd a fost publicat, pentru prima dată în traducere românească, unul dintre volumele sale: cel din 2005, Anul gîndirii magice (Editura Pandora M, traducere de Virginia Costeschi). M-am bucurat foarte tare. Cea mai bună introducere pentru ea ar putea fi un fragment din Niveluri de viață a lui Julian Barnes, cu care se și înrudește, de altfel: „În prima parte a vieții, lumea se împarte în cei care au făcut sex și cei care n-au făcut. Apoi, mai tîrziu, în cei care au cunoscut iubirea și cei care n-au cunoscut-o. Și mai tîrziu – cel puțin dacă avem noroc (sau, pe de altă parte, dacă nu avem) –, se împarte în cei care au avut parte de durere și cei care n-au avut. Aceste împărțiri sînt absolute; ele sînt tropicele pe care le străbatem.” (Editura Nemira, 2014, traducere de Radu Paraschivescu)
Într-o lume care pare din ce în ce mai nepregătită pentru moarte și suferință, genul acesta de text te poate trezi la realitate. Mă uit în jur, uneori, și mă întreb dacă nu cumva lipsa de implicare și de fragilizare în relațiile dintre oameni nu funcționează, subconștient, ca un scut împotriva durerii. Ca și cînd instinctul nostru de autoapărare ar fi luat-o razna și ar produce niște anticorpi mutanți care duc la un fel de paralizie emoțională.
De cînd mă știu m-am despărțit greu de oameni. Aș fi rămas într-o relație doar să nu fiu nevoită să duc apoi cu mine ruptura și absența. I-am povestit asta unui psihoterapeut cu care am făcut un interviu pentru revistă. Cînd mi-a spus că, unele relații pur și simplu se termină, și nu e vina nimănui că se ajunge în acel punct, m-am simțit eliberată.
Vedeți, mai degrabă vorbesc despre mine decît despre carte. De fapt, acesta e efectul Didion asupra cititorului. Textul te face să plonjezi în intimitatea acestui cuplu de scriitori, care trăiește cîteva zeci de ani împreună. Într-o zi, ca oricare alta din viața lor, el, John, face un infarct și moare la masă, lîngă ea. Lumea, așa cum o știa, se schimbă. Toată această radiografiere a pierderii celuilalt, doliul, revolta, supraviețuirea, acceptarea morții, devin de la primele pagini și ale tale. Onestitatea scriiturii face posibil acest schimb de energie. Joan Didion vorbește despre anul de după decesul soțului său cu o luciditate și o simplitate sfîșietoare. Poate că asta face din Anul gîndirii magice una dintre cele mai tulburătoare lecturi despre felul în care ne apropiem de moarte și trăim în prezența ei.
