Supa reîncălzită cu Editura Humanitas

„Aparatul de propagandă” (îi zic așa, pe scurt, ca să fie mai simplu) a reluat de curînd povestea cu „Editura Humanitas pe care i-a făcut-o cadou Pleșu prietenului său Liiceanu”. Și dă-i și dezbate-o, și pune-o pe site-uri, și înflorește-o, și comenteaz-o. E fix ca-n bancul cu Stalin și Șostakovici: nu era Volgă, era bicicletă, și nu i s-a dat, ci i s-a luat. O poveste stupidă precum asta n-ar merita mai mult de-un banc și-o tăcere.

Dar pentru că aparatul de propagandă macină înainte – cu efecte din ce în ce mai serioase asupra unei bune părți a publicului, după cum se va vedea peste cîțiva ani, cînd va fi prea tîrziu – mă gîndesc că povestea merită măcar un comentariu din partea unuia ca mine: suficient de bătrîn ca să mai știe niște întîmplări și oameni vechi, dar suficient de ingenuu ca să mai aibă surprize. Iată-l.

Mai întîi cîteva fapte seci și plicticoase (știu, propaganda e totdeauna mai suculentă, cînd e vorba de fapte și situații concrete lumea adoarme instant, nu înainte de a zice „haidi, bre, ne lași?”…).

În 1990, cînd era ministrul Culturii, Andrei Pleșu a numit directori la toate instituțiile din subordinea noului minister. Căci și Ministerul era nou, construit pe scheletul fostului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, de la care moștenise mobila, secretarii de stat, directorii și pe șoferul Suzanei Gâdea. Editurile existente atunci (care țineau de „Centrala Editorială” și au trecut în subordinea Ministerului Culturii) au avut parte de directori noi, cu ideea simplă de a se pune pe treabă (a povestit însuși dl Pleșu despre aceste numiri aici). Așadar: la toate editurile s-au numit directori noi. Dl Liiceanu a fost de fapt numit director la fosta Editură Politică: administrativ și birocratic, ăsta-i adevărul, pe bază de documente. Denumirea „Humanitas” (și nu doar denumirea) a apărut după. Ce a moștenit, ce cadou a primit? O editură care publica operele clasicilor marxism-leninismului, cuvîntările lui Ceaușescu, alte materiale propagandistice ale PCR și, în secundar, niscaiva cărți. Singurul lucru stimabil din portofoliul Editurii Politice era, după gustul meu, colecția „Idei contemporane”, în care se mai strecuraseră cîteva cărți ale unor gînditori străini interesanți și cu oarecare ecou și impact în lume (de la Herbert Marcuse la Alvin Toffler), dar – desigur – cenzurați și ei. Pentru tinerii născuți și crescuți în capitalism și libertate (ferice de ei!), precizez: dacă într-o societate normală se vinde sau se „face cadou” o editură, ea are niște assets – un brand, un portofoliu de autori și altele. Dacă, să zicem, cineva s-ar gîndi să-mi facă mie cadou Editura Gallimard, pe lîngă faptul că poate aș face infarct pe loc, de bucurie (soarta!), m-aș gîndi, cred, că primesc o glorioasă tradiție, un portofoliu cu autori francezi și internaționali de primă mînă, niște rafturi pînă-n cer pline de cărțile publicate de Gallimard pînă acum și multe altele. În ianuarie 1990, era altfel. Editura Politică avea alt soi de assets: trecutul comunist încărcat și imaginea proastă de goarnă a partidului și a „iubitului conducător”, căci era editura propagandei oficiale a PCR. Să-mi fi făcut mie un prieten un asemenea cadou, m-aș fi supărat pe el: îmi punea în cîrcă o groază de probleme.

Se întîmplă să fi fost, la vremea aceea, în îndepărtatul an 1990, „tînăr, tînăr, da’ copt” (după expresia lui Caragiale): știu cine erau directorii nou-numiți, cunoșteam destui oameni prin edituri, știam cum funcționează „sistemul”. Și, mai ales, am trăit pe pielea mea sentimentul de atunci, dominat de bucuria că ne-am cucerit dreptul la libera exprimare, că vor putea apărea cărți necenzurate (presa deja devenise liberă la cîteva ore după căderea lui Ceaușescu) și că, în sfîrșit, editurile nu vor mai fi conduse de oameni numiți de partid, ci de intelectuali adevărați, tineri, deștepți și entuziaști.

Editura Humanitas este o editură nouă și este integral creația lui Gabriel Liiceanu și a echipei pe care a adunat-o în jurul său. La început a fost editură de stat, ca toate celelalte. S-a privatizat mai tîrziu, după o metodă cam „socialist-cooperatistă”, dar la modă atunci: MEBO. Toți angajații au devenit acționari ai noii întreprinderi private. Și celelalte edituri de stat s-au privatizat. De unele s-a ales praful înainte de privatizare, de altele după, unele supraviețuiesc și azi. Humanitas a fost și a rămas un succes. Ceea ce, desigur, enervează multă lume. (În primul rînd, multă lume din categoria „intelectualității”; voi reveni, vezi mai jos). Căci în România post-comunistă succesul e în genere văzut prost, e „dubios”. Mai ales în lumea cultural-intelectuală.

În peisajul amestecat de la începuturile anilor ’90, nu toată lumea s-a bucurat de aceste schimbări în cultură (nu mai zic de celelalte…). Linia „hard”, național-comunistă, reprezentată de România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor, de revista Europa și de alte publicații unde se oploșiseră tot felul de inși rămași fără obiectul muncii – adică Marele Conducător, căci el era obiectul muncii lor, dat fiind că poeziile și articolele omagiale se plăteau bine – au pornit mașinăria de propagandă deprinsă pe vremuri la Partid și la Securitate. Printre altele – multe! – au început atacurile împotriva intelectualilor adevărați și a dorinței lor de a aduce lucrurile pe calea normalității democratice (măcar în cultură). De atunci datează povestea asta cu „Editura Humanitas pe care i-a făcut-o cadou Pleșu prietenului său Liiceanu”. De atunci, de-acum mai bine de 20 de ani. Și din această sursă ideologică: propaganda național-comunistă care a pus bețe-n roate instaurării democrației și normalității în România.

Ce constatăm noi, în anul de grație 2017? Că povestea e reluată și încă ține. Ce mai constat eu, personal (cum zic: suficient de bătrîn, dar și suficient de ingenuu)? Că destui oameni tineri și educați sînt dispuși să o înghită pe nemestecate, s-o dea mai departe și să-și piardă timpul pe Facebook (că dacă Facebook nu e, nimic nu e) comentînd-o aiurea. (Mă ard degetele să dau nume – dar nu dau, că nu persoanele contează, ci problema). Printre ei, am observat unii care altminteri sînt obsedați de fact checking, de snopes.com, de „acuratețea informației”, de „verificarea surselor” și alte asemenea cauze nobile. În cazul de față, nu verifică nimeni nimic: comentează fără dileme că da, aici e o chestie dubioasă, Pleșu i-a făcut cadou lui Liiceanu Editura Humanitas, care face și drege, de n-ai loc, mă-nțelegi, pentru ca să te mai miști în spațiul intelectual din cauza ei și a „boierilor minții” care au ocupat scena după „păcatul originar” (că la intelectuali tre’ să bagi și concepte și expresii frumoase, nu-i ca la Vadim Tudor) prin care unul i-a făcut cadou celuilalt o editură. Cu fundiță roz.

Mă mir cu tristețe că junii necorupți ai cauzelor nobile luate (cam de-a valma, după gustul meu) de pe agenda occidentală (și bravo lor, și norocul lor că s-au putut conecta liber la mersul ideilor în lume, nu ca mine și ca alții, care transpiram baban în anii 1980 să facem rost de-o carte străină și să vedem un film adevărat pe video) se potrivesc în opinii cu linia național-comunistă a anilor 1990. Și pe ei, ca și pe nostalgicii național-comuniști, îi enervează Liiceanu și Pleșu. Doar că resortul enervării s-a schimbat. (S-a schimbat?… Mă rog, asta e altă discuție). Îi enervează că sînt „de dreapta”, că sînt „conservatori”, că nu-s „ca noi”, care am preluat din mers cuvîntul „liberals” din America și ne place de el, așa că-l afișăm peste tot. Dar – și aici revin la ce promiteam mai sus – îi enervează că au succes. Îi enervează că vorbele lor au greutate în spațiul public. Îi enervează că scriu cărți care se vînd în zeci de mii de exemplare, că mulți oameni i-au luat drept repere intelectuale. Și-atunci îmbracă enervările astea în ambalaj ideologic („ei sînt de dreapta, noi avem alte opinii”), uită că democrația se construiește tocmai pe armonizarea diferențelor de opinie și pe toleranța față de „celălalt”, și se-apucă voioși, cu o acribie demnă de-o cauză mai bună, să caute vreo virgulă între subiect și predicat în cărțile lui Pleșu și Liiceanu, doar-doar o să-i mai poată „da în gît” cu ceva. Negăsind respectiva virgulă incriminatorie, iau din mers obiectul confecționat de propagandă acum mai bine de 20 de ani: „Editura Humanitas pe care i-a făcut-o cadou Pleșu prietenului său Liiceanu”. Simplu și numai bun de comentat pe Facebook.

Dar mai e ceva. Mult mai serios și mult mai profund. Și mă tem că cei orbiți (sau auto-spălați pe creier, bieții de ei, cunosc și dintr-ăștia) de ideologie nu observă asta. Din 1990 încoace, de cînd cu „noi muncim, nu gîndim”, există în societatea românească o stranie și autodistructivă tentație de a da de pămînt cu intelectualii (care, după părerea mea, e cea mai persistentă consecință a „făuririi omului nou” pe care au vrut-o comuniștii; și au și realizat-o, „omul nou” există și se plimbă liber printre noi, de la Dragnea și Tăriceanu în jos – dar și asta e o altă discuție). Tentația aceasta s-a concentrat, de ani întregi, asupra cîtorva dintre cei mai vizibili și mai autentici intelectuali: Pleșu, Liiceanu, Patapievici. Dacă-i vorba de fact checking (cum e la modă printre junii liberals), acești intelectuali pot pune pe masă fapte: au construit instituții culturale, au rezultate concrete, cuantificabile. Pe lîngă asta, au „îndrăznit” să fie și voci personale, cu impact și autoritate, să se pronunțe asupra problemelor de interes public (desigur, cu erorile lor, cu părerile lor discutabile – dar nu pe asta stă democrația, pe capacitatea societății de a integra opinii diferite și pe străduința indivizilor de a se pune și-n pantofii celuilalt înainte de a trage concluzia totalitară că „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră?”). Ce s-a întîmplat cu ei, cînd „aparatul de propagandă” și-a reluat intens atribuțiile, în aplauzele și zîmbetele marcate ideologic ale unora și altora? Au devenit victime. Nu, mă exprim prea dramatic pentru stilul meu obișnuit și pentru superficialitatea dezbaterilor noastre publice, s-o iau mai lejer. Au devenit ținte în jocul de darts, dăm cu săgețile în ei, poate, cine știe, nimerim punctajul maxim, în aplauzele celor de față, ca să ne lăudăm după aia la prieteni că…

Cam asta cred eu despre „cazul” reluat acum, despre „Editura Humanitas pe care i-a făcut-o cadou Pleșu prietenului său Liiceanu”. O supă reîncălzită pe care mulți o iau de proaspătă și naturală. În fapt, e o mare prostie, născocită de rămășițele propagandei național-comuniste din anii 1990. Sînt trist că prinde în continuare, inclusiv la oameni tineri, care s-au bucurat de avantajele libertății și ale deschiderii către lume, dar n-au priceput, se pare, mare lucru din avantajele astea. Să lăsăm, așadar, „aparatul de propagandă” (cum i-am zis la început, pentru simplificare) să se desfășoare nestingherit în continuare. Și, eventual, să-l ajutăm, așa, de-un capriț, de-un pamplezir, răspîndind pe Facebook o prostie pentru care, ca oameni liberi și cu tăria opiniunilor noastre (dar și cu pasiunea de a fi cu orice preț anti ceva, anti cineva), vom găsi cu siguranță explicațiuni sofisticate, deși ea se va încăpățîna să rămînă ce-a fost: o prostie.

PS: Și dacă mai vedem vreun intelectual care vrea să se exprime liber și să ne deschidă mințile spre lume – cu erorile sale cu tot, cu limitele sale cu tot, pe care n-avem decît să le discutăm decent și omenește, dacă chiar vrem – să-i găsim neapărat nod în papură și să-l „demascăm”. Ca să trăim și noi liniștiți și mîndri că sîntem români.

Foto: La lansarea revistei Dilemateca, Bookfest 2006, cu Gabriel Liiceanu și Simona Sora. © Rareș Avram