Luxul de a fi pesimist
În jurul meu, imediat după alegeri, s-a lăsat o pîclă de pesimism. În țara asta nu se schimbă niciodată nimic; cum avem un lucru bun, cum dăm cu mucii în fasole; cîteva milioane de români au hotărît soarta națiunii; în loc să se implice activ în viața cetății și să voteze, tinerii au preferat să se plimbe pentru că a fost frumos afară – de parcă cineva care vrea cu adevărat să voteze pune în balanță soarele cu votul. Iar lamentarea că tinerii n-au votat avea ca substrat ideea că tinerii ar fi votat „bine”. Recunosc, pesimismul m-a contaminat și pe mine. Pînă mi-am dat seama că nu avem monopol asupra absenteismul la vot și că multe țări din Europa au probleme, unele poate chiar mai grave.
Un amic austriac mi-a povestit că, după război, Austria era la pămînt, copleșită de probleme politice și sociale, cam cum este acum la noi. Schimbarea durează și cere răbdare și anduranță pînă să atingi un nivel de normalitate. Și chiar și acum, în prezent, în bună starea în care trăiesc, austriecii găsesc ei lucruri de care să se plîngă, începînd cu politicienii și terminînd cu mărunțișurile vieții cotidiene. Bineînțeles, de multe ori, se plîng de dragul de a se plînge, pentru că nu-i așa, prea binele cam plictisește. Însă unii își permit luxul de a fi pesimiști. Pentru că una este să te lamentezi cînd ți-e bine, cînd o faci din plictiseală, și alta cînd n-ai de fapt timp de văicăreală și nu rezolvi nimic dacă stai și plîngi. Cînd te iei cu mîinile de cap din răsfăț, e una, cînd o faci în loc să acționezi, viața nu se va schimba, și vei rămîne împotmolit în aceleași probleme.
Și inevitabil mi-au venit în minte acele discuții de pahar în care ajungem să ne dezicem cu o voluptate imensă de țara în care trăim, și de români, excluzîndu-ne bineînțeles din ecuație. Cu acea sintagmă „așa sînt românii” tăiem, de fapt, orice firimitură de optimism și băgăm în aceeași oală coruptul și cinstitul, leneșul și harnicul, răul și binele. Este mai ușor să te dezici și să etichetezi decît să faci loc tentativelor de bine și de speranță. Dacă sperăm și speranțele nu ni se îndeplinesc? Păi nu cădem noi de sus? Și dacă picăm de sus, va fi tare greu să ne ridicăm. Așa că mai bine rămînem mofluzi, ne luăm jucăriile și ne retragem în bula noastră – și bula asta este exact mentalitatea care scade prezența la vot și implicarea în viața cetății. Iar viața cetății nu se rezumă doar la palierul politic. Cu cît reușim să fim mai deschiși și mai toleranți cu oamenii din jurul nostru cu atît reușim să ne înțelegem și noi mai bine nevoile.
Dar, dacă în loc să ne scuturăm de fantome, preferăm să le păstrăm, ca pe un soi de țap ispășitor, dacă manifestăm entuziasm politic doar în preajma alegerilor, după care timp de patru ani ne lăsăm pe tînjală, vom stagna în propria lamentare.
Schimbarea în România este vizibilă, pentru cine vrea s-o vadă; societatea civilă se mișcă, presa de calitate nu a murit, oamenii au învățat că pot să taxeze derapajele politice. Avem, așadar, o bază solidă pe care putem construi. Mai avem nevoie doar de puțină voință.
