Neîncredere
Am o proprietăreasa simpatică foc. Guralivă și inimoasă. Cu toate asta, deși avem o relație perfectă proprietar – chiriaș, căci sînt genul de chiriaș care nu numai că își plătește în avans și rotunjit datoriile, dar are și o grijă dementă față de casă, cînd vine vorba de facturile mici la energie pe care le primesc, proprietăreasa mă privește cu neîncredere: „Dar ce faci, tu acolo, maică?” Și, cam în fiecare lună, îi spun aceleași lucruri: că n-am mașină de spălat, ca am becuri economice etc., etc. Simt nevoia de a mă justifica în fața unei neîncrederi nejustificate. Același imbold de justificare îl simt, de exemplu, și în magazine, unde casierița întreabă, automat: „Aveți nevoie de pungă?” Este suficient pentru mine să încep cu potopul de justificări (nu, că intră în geantă, nu, că am deja o plasă, etc.). O fac, pentru că mi se pare că un simplu „nu” sau un „nu știu” nu sînt îndeajuns de clare. De fapt mi-e teamă că celălalt n-are încredere în sinceritatea mea. Iar asta se traduce prin neîncrederea mea în celălalt.
Bineînțeles, este vorba despre exemple minore. Nu știu dacă neîncrederea în celălalt este o meteahnă specifică doar societății românești, dar nu pot să nu remarc că, în virtutea acestei neîncrederi de la firul ierbii, se pot construi scenarii paranoice la nivel înalt.
Bunăoară, toată demența legată de Soros s-a clădit pe acest filon de neîncredere. Scenariul cu „străinii care ne vor răul” este unul care ne bîntuie de după Revoluție încoace. Acum a reizbucnit după protestele din iarnă, demonizînd nu doar figura miliardarului american, ci și societatea civilă care a fost luată în vizor de către politicieni, ca într-un joc de domino a ceea ce se întîmplă, de exemplu, în Ungaria.
Dacă în România, pînă acum cîțiva ani, sondajele indicau o încredere scăzută a populației în ONG-uri, rolul organizațiilor neguvernamentale fiind privit cu scepticism, în prezent, încrederea a crescut ușor, prejudecățile au început să se diminueze, iar ONG-iștii au ieșit din conul de umbră al miturilor. Oamenii au început să folosească acei 2% din impozitul pe venit pe care au învățat că îl pot direcționa către activitățile organizațiilor, care sînt, în mod evident un sprijin real acordat atît Statului, prin acoperirea unor goluri, cît și pentru democrația din România.
Cu toate acestea, în siajul demonstrațiilor din iarnă, printre multele declarații, Liviu Dragnea a strecurat și ideea că trebuie făcută „o analiză” a tuturor organizațiilor neguvernamentale declarate de utilitate publică. Deși, pînă acum, nu s-a concretizat în nici un fel această declarație, insinuarea acesteia este una clară și nu pot să nu mă gîndesc că în umbra ambiguității se pot construi scenarii negative.
Bunăoară, în urmă cu o zi, ARC (Asociația pentru Relații Comunitare) a avertizat că din noul proiect al Codului Fiscal dispare prevederea referitoare la direcționarea a 2% din impozitul pe venit – una dintre gurile de oxigen pentru finanțarea spațiului neguvernamental. Nu mai puțin de 65% din organizațiile neguvernamentale respondente la Barometrul Liderilor ONG 2016 au înregistrat venituri din această sursă, iar pentru 10% dintre ele, asta reprezintă principala sursă de venit în 2015.
Cum vizibilitatea ONG-urilor nu este încă la cote mari, încrederea abia ce a crescut ușor, acest fapt poate duce la un dezechilibru serios în activitatea multora, sau chiar la dispariția lor. Și ar trebui să ne gîndim serios cum ar arăta societatea românească fără implicarea societății civile. Atît social, cît și politic.
