DILEMABLOG

Aflu că emisiunea Cooltura de pe TVR1 va fi semidesființată. Adică i se va reduce durata la jumătate. Mă întreb ce motiv rațional ar putea justifica o asemenea decizie și încerc să le iau pe rînd. De ce, nene Anghelache?

Adică va trebui găsit un alt procuror, care să promită, cu mîna pe inimă, că nu va șifona fața de Alba ca Zăpada a țării? Există o pepinieră de „oameni de bine”?

Știu femei cărora o după-amiază prin magazine le tratează toate bolile sufletului și ale trupului. Blugi nenumărați, zeci de încălțări care de care mai minunate, rochii, genți, toți ce ai visat sau încă n-ai apucat, găsești acolo.

Imediat după incidentul de la MȚR, BOR s-a dezis de „stilistica agresivă” a scandalagiilor. Oare n- ar fi mai bine să-și revizuiască mesajele către enoriașii cu credință de mucava?

Mesajul omagial al liderului PSD, Liviu Dragnea, la moartea lui Neagu Djuvara. Lăsînd la o parte gafa ireparabilă a confundării inițiale a numelui, în loc de Neagu Djuvara, mesajul fiind adresat lui Mircea Djuvara

Să vorbești articulat și corect nu are cum să fie o opțiune. O exprimare atît de defectuoasă, o relație atît de proastă cu ceea ce ar trebui să fie limba în care te-ai format și ți-ai construit sistemul interior de cunoaștere, trădează mai mult decît niște lacune de gramatică.

Ai mei cred că povestea cu scrisul de cărți e un fel de hobby, dar că trebuie să ai o meserie ca lumea pe lumea asta. Și le înțeleg frica. Ba, mai mult, o simt uneori pe șira spinării.

Nu poți arunca acel „ieșiți la vot” în ideea că, orice votezi, tu ți-ai făcut datoria. Datoria ți-o faci doar atunci cînd votezi sau ieși la proteste în deplină cunoștință de cauză. Oamenii au însă nevoie de încredere în puterea lor

Trăiesc privindu-te apatici, îți comentează acțiunile și speră la nereușita lor. Te așteaptă pe băncuța de la umbră din fața blocului, pe treptele chioșcului de lîngă alimentară sau sprijiniți de gardul din fața agen­ției de pariuri din cartier. Întotdeauna se oprește cîte unul c-o poveste nefericită, cîte unul care se plînge de ceva.

Mă uit în jur, la isteria de acum de dinainte de Crăciun și mă enervează.

Am auzit în gura unui german expresia „a trimite pe cineva în Valahia” – „jemanden in die Walachei schicken” – cu sensul „peste nouă mări şi nouă ţări“, la mare distanţă.

Primărița Firea a atîrnat chiar ghirlande cu ii prin centrul orașului. Ne fabricăm, în continuare, un fals sentiment de mîndrie că sîntem români. La firul ierbii, sîntem triști, apăsați și dezbinați.

Devenind, din ce în ce mai mult, insule izolate, prietenii sînt de căutat doar cînd avem nevoie de ei, iar din ecuația prieteniei excludem variabila altruismului. Rămînem, în schimb, doar cu un soi de instrument de socializare și nimic mai mult.

Ce mai, bem tot timpul. Nu știu ce obiceiuri de băut avem, dar știu că bem de fericire, bem de necaz, bem cînd ne cunoaștem, bem ca să ne cunoaștem, bem cînd ne iese o afacere sau la începutul uneia, ca să fie de bun augur, bem cînd intră copilul la liceu sau la facultate, dar și cînd nu, bem la salariu, bem cînd nu mai avem bani, bem cînd sărbătorim, bem cînd comemorăm.

Mai ţineţi minte povestea cu Răzgîndeanu? Peste tot în lume sînt politicieni pe care-i auzi declarînd, după o perioadă de cîteva luni sau ani, exact opusul a ce au afirmat iniţial.

E ridicol să îţi împărtăşeşti pe net povestea despre abuzul suferit, chiar şi cu ani în urmă? E inutil? E specific feminin, ne plîngem degeaba şi nu rezolvăm nimic? Chiar nu e bun de nimic awareness-ul, chiar şi în forma unei campanii mici, pe Internet?

Mi-a povestit cineva că bunicul lui, atunci cînd vindea un tablou, punea o condiție: să îl înrămeze el. Nu suporta ideea ca tabloul lui, imagine din imaginea lui, să primească o ramă oarecare, nepotrivită la conținut.

Ce era pentru cucoană, dacă tot voia îl salveze, să accepte ce voia omul, de ce nu îl salvează de tot, de ce nu îl ajută pînă la capăt, poate omul nu avea dinți sau ceva, nu-i așa că era bolnav?!

După furtuna care a lovit Timișoara, făcînd zeci de victime, printre care 8 oameni și-au pierdut viața, premierul Mihai Tudose a găsit de cuviință să întrebe, așa, ca la mișto, într-o emisiune TV: „Ce vreți, să dăm o lege ca să nu mai bată vîntul?”

Marea întîlnire e cea dintre efemeritatea umană și viața obiectelor.

Îi blamăm pe novicii care se aventurează pe munte cu sandale sau tocuri; pufnim enervați la știrile cu inconștienții care intră în mare ignorînd steagul roșu sau ridicăm sprîncenele enervați cînd auzim de accidentele provocate de cei care traversează prin locuri nepermise.

Îmi zic că trebuie să fie una dintre victimele din Colectiv. Exact la asta m-am gîndit și în urmă cu cîteva săptămîni, cînd m-am așezat la bar în spatele cuiva cu brațul bandajat și cu un fel de căciulă pe cap care să-i protejeze scalpul. Eram la proiecția documentarului The Man Who Changed the World, avanpremiera DokStation de la Deschis Gastrobar, și mi s-a strîns sufletul.

Chiar dacă reuşesc să adorm, insomnia mă trezeşte, invariabil, pe la trei-patru dimineaţa. Asta e ora ei. Nu ai cum s-o învingi. Poţi, cel mult, s-o îmblînzeşti. Sau chiar să te bucuri de ea. Doar vă petreceţi nopţile împreună.

Dacă n-ar fi fost cîte un copil în familie, care să-i mai anime, plînsul ar fi fost un barometru mult mai plauzibil al stării de fapt. La începuturi, mă gîndesc că cei mai mulți s-au distrat unii cu alții. Dar că plăcerea asta se tocește în timp și mărunțișurile concrete ne acaparează.

Nicușor Dan ar face bine să facă ceea ce știe cel mai bine – să apere Bucureștii de cei pe care bucureștenii îi aleg. Că nu există dușman mai teribil al Bucureștilor decît bucureșteanul!

Cum facem dacă ei stau pe chat în ore? „Pe vremea noastră, jucam spînzurătoarea în ore; acum, ei stau pe chat” – mai zice directorul. „Trebuie să-i învățăm să folosească materiale audio și video, să respecte copyright-ul și viața personală, să-i educăm pe părinți ca să înțeleagă ce fac copiii lor cu smartphone-ul”.

Am vorbit mult. Se făcea din ce în ce mai tîrziu, iar gîndul că el nu rămînea cu noi la Costinești, ci urma să plece mai departe, îmi făcea inima franjuri.

Inclusiv Brătescu-Voinești (un mediocru!), cu Puiul său. Nu toate textele sînt pe înțelesul copiilor de 11-14 ani.

La 25 de ani a venit în Mănăstirea Rîmeț, unde a slujit în viața din mănăstire timp de zece ani, după care a fost călugărită în acest locaș sfînt. Anii în care slujesc în mănăstire reprezintă testul suprem: învață calea duhovnicească, cunosc regulile și ierarhiile specifice bisericești, se supun muncii specifice, încep să își definească un rol în organizarea internă a locașului, interacționează cu personalitatea și temperamentul celorlalte maici și ambele părți înțeleg dacă angajamentul poate fi

Beau apă cu program, mănînc cu program, fac sport cu program etc. Toate cu program, cu scop, cu seriozitate sau cu încrîncenare. M-am întrebat deseori dacă obiceiurile mele sînt tabieturi. Au regularitate, ritm și ceva obișnuință. Nu cred că sînt tabieturi, totuși.

Un călător s-a ridicat, a căutat versurile pe smartphone și a început să cînte alături de trubadur. Călătorii din jur s-au prins imediat,și ei în joc, și, timp de cîteva secunde, între Gara de Nord și Victoriei, au cîntat cu toții: „I did it my way”.

Probabil că e fun și probabil că iei multe like-uri pe Facebook dacă adopți acest fel de atitudine contra. Pentru că de multe ori este mai cool să fii hater. Ne place, ca să zic așa, să urîm.

Aveam obiceiul de a face recomandări de lectură în primele minute ale lecției, pe secțiunea din dreapta sus a tablei. În timp, acest obicei a fost extins asupra elevilor deopotrivă. Știau că și ei pot scrie acolo încă din pauză titlul, autorul, editura oricărei cărți le plăcuse.

Care sînt acele valori tradiționale, în afară de celebra familie, pe care modernitatea le mătrășește?

Nu mai voiam să deschid nici o SRL-D. Aș fi vrut să dau timpul înapoi cu o săptămînă, ca să nu mai dau bani la notar pentru declarații sau bani pentru spațiul sediului social.

Jucătorii mei „glamour” erau de fapt oameni îmbrăcați „comod”, majoritatea purtînd tricouri, blue jeans și adidași. Femeile fatale, cu portțigaret și mănuși lungi, pe care le crease fantezia mea, erau de fapt niște doamne care arătau cel mult casual, făceau turul bufetului suedez, își încărcau farfuriile și se așezau, preocupate de mîncare, la orice masă disponibilă.

Aș zice că e un cocon pe care oamenii, după ce se întîlnesc și se plac, încep să-l construiască. E nevoie de timp și de răbdare. Nu se obține peste noapte. Deși, fără o anumită familiaritate cu celălalt, care ți-a fost complet străin cu puțină vreme în urmă, țesătura ei nu va fi niciodată spectaculoasă.

O entitate nevinovată – în cazul de față, Dilema veche ­– trebuie să dea explicații că e nevinovată.

Încerca să mă convingă să citesc o carte. Atunci nu mi se părea cea mai pasionantă activitate, acum mă gîndesc că mi-am petrecut cu cititul cea mai mare parte din viață.

M-am trezit, acum cîteva zile, într-o conversație, cu un amic, despre pasiune. Dar nu despre cea romantică, ci despre acea pasiune creatoare, legată de muncă și de aspirații. Amicul, om de afaceri, mă întreba, pe bună dreptate, siderat, de ce aș face ceva pentru care nu primesc bani. I-am răspuns, naiv și entuziast: din pasiune!