Cînd mai rîdem?
„Ai fost un copil serios!”, mi-au spus ai mei. Cînd mă uit la pozele mele, descopăr că zîmbesc atît de rar în bucățile alea de hîrtie alb-negru, încît încep să înțeleg și să le dau dreptate. În unele par de-a dreptul bosumflată. Fie că mă băteau pantofii negri de lac, cu baretă, pe care îi luasem mai mici, doar pentru că-mi plăcuseră enorm. Fie că vrusesem să mă îmbrac cu altceva și nu cu pantalonii de stofă gri și pișcăcioși, pe care îi uram din tot sufletul. Sau pentru că mă puseseră, înainte ca cineva să imortalizeze momentul, să gust nu știu ce mîncare extraordinară fără de care știam că aș fi putut să trăiesc liniștită. De rîs cu adevărat am rîs cu prietena mea Giorgi. Om mai vesel ca fata asta n-am cunoscut. Nici cînd mi-a dat cu o piatră în cap, cînd ne jucam bombardeauna, într-o seară, n-am știut dacă să plîng sau să izbucnesc în hohote. N-a fost grav, m-am ales cu un cucui și ne-am distrat mai departe, mulți ani de atunci înainte. Mereu m-am distrat cu fetele de care m-am apropiat în viața mea. Ca și cînd, peste seriozitatea mea, ar fi fost nevoie să toarne cineva o cantitate de lejeritate. Și am păstrat în timp această complicitate, indiferent de prieteniile pe care le-am legat.
Am senzația că am rîs mai puțin cu bărbații. Sau, oricum, s-a întîmplat doar pentru o perioadă. După aia ne înghițea un fel de realitate, în care se vorbea mult și se rîdea rar. Nu știu dacă din vina mea sau a lor. Nici nu mai contează.
Cînd mă uit în jur, parcă simt un fel de dezechilibru al rîsului în natură. Sigur, există motive nenumărate, dar asta nu mă împiedică să mă întreb cum se reglează lucrurile, de fapt. În ultima vacanță am văzut mai degrabă oameni care stăteau la aceeași masă, și abia dacă-și vorbeau. Cu puține excepții, se ridica în aer o tensiune mocnită. Partea cu amuzamentul părea ultima lor problemă. Dacă n-ar fi fost cîte un copil în familie, care să-i mai anime, plînsul ar fi fost un barometru mult mai plauzibil al stării de fapt. La începuturi, mă gîndesc că cei mai mulți s-au distrat unii cu alții. Dar că plăcerea asta se tocește în timp și mărunțișurile concrete ne acaparează. Ne înghit fără să ne mestece.
Am avut musafiri de curînd. A fost o seară mișto. O prietenă, care trăiește la New York, și-a sunat iubitul. Rîsetele lor au pus stăpînire pe acoperișul meu. Aproape că m-am jenat de hohotele lor sănătoase. Veneau ca un fel de răzbunare pentru toate angoasele, discuțiile contorsionate și grave de care am parte și cu care se luptă cuplurile mai noi și mai vechi din jurul meu. Nici ea n-a fost așa mereu.
Poate că, odată cu trecerea timpului, începem să apreciem mai mult puterea rîsului. Azi m-a sunat un prieten scriitor. Are 86 de ani. Ca de obicei, spumos și vital. Mi-am dat seama că e o mare descoperire să realizezi că între lucrurile foarte serioase și cele cumplit de neserioase, există doar un mic foarte. De care merită, măcar din cînd în cînd, să rîzi pe săturate.
