DILEMABLOG

În logica lor cred că și Caragiale ar trebui interzis pentru replica perversă: „Zoe, fii bărbată.” Reacțiile celor de la Coaliția pentru Familie au atins toate notele. De la nervozitate, aruncîndu-se blamul pe umerii partidului de guvernămînt, care n-a organizat îndeajuns de bine referendumul, sau pe ai celor care l-au boicotat, ajungîndu-se chiar

Nu voi vota, pentru că e vorba de un referendum care, pe lîngă formularea ineptă din întrebare (cum să fiu de acord cu schimbarea constituției în general, adică să dau dreptul oricărui potentat rău-voitor să-mi modifice viaţa?!),

României îi e frică de schimbare. O apucă damblaua de frică să nu-și piardă tradițiile. Ce nevoie are ea de modernizare? Dacă pică tavanul? Dacă pereții crapă și mai mult și se duce naibii toată șandramaua?

Dacă închid ochii, aș putea să simt mirosul de ulei de rapiță și să recompun și fața doamnei corpolente care îl manevra cu un polonic și îl turna printr-o pîlnie de tablă, în sticlele pe care le aduceam de acasă. Gustul de pîine neagră și caldă, din care rupeam cîte o bucată pe drumul de întoarcere, mi se părea mîncarea cea mai bună și mai sățioasă. Mai ales cînd aproape că ne călcam unii pe alții în picioare pentru ea.

Dacă aveai corigenți, trebuia, ca profesor, să faci un „raport de justificare”, prin care să spui care au fost cauzele care au dus la această „nereușită” – căci vina aparținea în exclusivitate profesorului; dacă școala depășea un anumit număr de corigenți pe an, profesorii erau sancționați cu tăiere din salariu. În aceste condiții, bineînțeles, toată lumea lua Bac-ul pe vremea lui Ceaușescu.

Pentru București zarurile au fost deja aruncate, iar Capitala se preface în zadar, în ciuda festivismelor, că este un oraș „aproape” european. În fapt, nu este decît un oraș care devine din ce în ce mai neprietenos, mai murdar, mai ponosit.

Dacă vezi un titlu de genul „Greșeli pe care le faci cînd intri într-o relație” sînt multe șanse să deschizi textul și să-l citești. Cîți dintre noi nu rezonează cu asta? Legăturile pe care le construim în timp, acel lanț de relații afective – cu familia, cu copiii, prietenii, oamenii cu care lucrezi – atunci cînd nu ai un partener stabil. Care ar trebui valorificate mai mult, mai ales dacă atunci cînd te simți singur.

Nu am fost niciodată bun la lingușirea șefilor, așa încît nu am avut succes la nici un loc de muncă stabil, nici din România și nici din străinătate. Am fost crescut de un tată ateu, precum și de o bunică și de o străbunică de religie greco-catolică, dar nu habotnice. Am respectat mai mult intuitiv cele zece porunci.

Pentru PSD a fost un fel de noapte a minții. Nu s-au putut abține. Mi i-am imaginat pe liderii partidului, cum stăteau ei la un spriț și se băteau, unii pe alții, pe burtă. „Șefu’, ați văzut, sîntem buni. Să-și bage mințile în cap, să știe cine conduce”.

PSD-ul, la mitingul diasporei, și-a umflat niște mușchi pe care nu-i are. A mizat pe o forță disproporționată, s-a comportat isteric, întocmai ca o jivină încolțită. A provocat inutil traume și durere, obținînd, de fapt, exact ceva de care nu mai avea nevoie: a realimentat revolta contra sa. Pe românește, a dat, din nou, cu mucii în fasole.

Țoapa Politică este un personaj extrem de colorat. Este jucat atît de femei, cît și de bărbați. Se agită, perorează, se înfoaie, este cînd patetic, cînd bătăios. Pare arogant, dar este, de fapt, fudul – acea fudulie a omului fără multe calități, dar care își permite orice, de vreme ce are haita de susținători în spate.

Cînd ne mai încearcă mila față de Dăncilă, să nu uităm că, în orice țară „civilizată” un premier care gafează aproape de fiecare dată în întîlniri oficiale ar fi fost de mult demis. Și, mai ales, să nu uităm că a ține în funcție un asemenea premier înseamnă o declarație fățișă de putere din partea unui partid care se consideră stăpîn pe tarla.

Îți vine să răspunzi abrupt: nu, n-are, lăsați-l în pace să citească liniștit și, dacă o să aibă chef, o să și scrie la un moment dat.

Philip Roth credea „că trăim într-o lume în care minciuna e regină”. S-ar putea ca în curînd marile bătălii să nu se mai dea pe resurse, ci pe alchimia transformării adevărului în minciună și invers.

„Mareşalul Antonescu a fost un dictator şi un asasin sîngeros care a aplicat o metodă originală, fiind parţial nesupus lui Hitler, dar care a ţinut să ofere o variantă proprie a Soluţiei finale”, a mai spus Andrei Oişteanu despre generalul fascist care nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare, ci s-a ocupat singur de acest lucru: 270.000 de evrei au fost exterminaţi sub guvernul său.

Nu mai ești niciodată singur. Nici cînd ești singur, dar nu mai ești, de fapt, singur niciodată – nu‑i așa? –, pentru că, în intimitatea ta, există telefonul. Pentru că ai tot timpul, în fața ochilor, în mînă sau în urechi, telefonul, prietenul cel mai bun al prietenilor tăi. Sau laptop-ul. Nu mai ești niciodată singur, nu știi dacă pentru că ai ales asta sau pentru că, pur și simplu, așa s-a-ntîmplat. Iar acum nu se mai poate altfel.

Nu mai cred că putem schimba România mare, ci doar Româniile mici. Și pentru asta îți trebuie și energie și hotărîre.

Vă sînt cunoscute: „Pensionarii au votat PSD-ul” sau „țiganii sînt hoți”? – pe același model se brodează sute de etichete care rănesc, provoacă și, la rîndul lor incită la ură. Căci ura naște ură.

„Esta democracia es una mentira” / „Această democraţie e o minciună”, am sentimentul că sînt atît de departe de România, şi totuşi atît de aproape.

Politicienii nu și-au întrebat susținătorii de ofurile lor, de problemele vieții lor, de zi cu zi, în România; n-au făcut decît să se plîngă, de la tribună, de propriile probleme pe care le transferau, șmecherește, asupra celorlalți.

Se croiește un sistem care va genera un al doilea Dragnea. Țanțoșul ăsta de provincie, care crede că o țară se conduce pe bază de gașcă și aranjamente și că planeta e un fel de Teleorman mai mare (și, desigur, că Videle ar putea deveni un nou New York, dar „nu ne lasă Soros”), s-ar putea să piardă, pînă la urmă.

Cînd ești victima unui abuz emoțional devii sclavul perfect. Ți se inoculează frica. Ești amenințat cu represalii. Ți se repetă că nu te vei descurca niciodată de unul singur. Așa că, treptat, renunți la libertatea propriilor alegeri și îți pui întregul destin în mîna altcuiva, pentru că ajungi să crezi despre tine că ești un omuleț nesemnificativ, fără nici o putere și fără nici un drept. Este, oare, societatea actuală din România posibil de prins în această definiție?

...De ce ți-ar trebui o Bocca de la Verità în bucătărie...?

Noi, cei care denunțăm, prin umor, monstruozitățile de la nivel înalt.

Am citit înfierări ale autorului pentru că, în copilărie, omora insecte, am citit tot felul de lucruri scrise de oameni care – credeau ei – s-au prins, au înțeles definitiv omul și opera, și-au explicat totul.

Criticăm vehement orice derapaj al politicienilor noștri, pentru că majoritatea nu au nici în clin, nici în mînecă cu posturile pe care le dețin. Le observăm toate defectele, tocmai pentru că nu se potrivesc contextului în care s-au erijat.

Cuvintele lui Proust îi transformă în niște pisici somnoroase. Ai zice că nu mai sînt atenți, dar nu fac decît să se lase prinși în pînza aceea de senzații și de emoții. „E vorba despre timp”, spun imediat după ce ne oprim din citit.

Regulamentul se va aplica în România așa cum este publicat de către Comisia Europeană, fără norme metodologice de punere în aplicare și fără a fi transpus în legislația locală de o lege națională.

Cîți nu ne-am imaginat relațiile cu cei din jur mai bune decît erau ele în realitate? Iar dacă vorbim despre realitățile social-politice, cîți dintre noi nu consideră actualitatea drept una înfloritoare?

Am încercat să-i povestesc cuiva, de curînd, ce pierde dacă nu zboară. Mă uitam la fața lui și îmi dădeam seama că frica e mai adevărată decît toată „vata de zahăr” și crestele înzăpezite ale munților, cu care îl ademeneam eu.

Elena Udrea solicită azil politic în Costa Rica. Liviu Dragnea vrea miting de susținere guvernamentală, lipindu-se de susținătorii familiei tradiționale, erijînd PSD-ul într-un partid care apără valorile românești – care or fi alea. Viorica Dăncilă rămîne Viorica Dăncilă. Preferata mea rămîne însă alta: telefonul dat de Raed Arafat la 112, prin care reclama, fals, un incendiu, la un spital.

La nivel de mentalitate, ţara noastră nu pare a fi potrivită nici pentru persoane LGBTQ+, copii care suferă de autism, bolnavi de SIDA sau tuberculoză, femei violate, mame care alăptează în public, romi ş.a. Însă aici nu e vorba doar de curajul unei minorităţi de a-şi cere drepturile.

Lighioana ajunge, grație hipnozei în masă, la onoruri nemeritate, devenind chiar ministru – calitate în care nu va face decît să sărăcească țara, să supună locuitorii la cazne și batjocură – cu toate astea, oamenii acceptă cu bucurie, percepînd înjosirea drept dar divin, iar pe tiran – drept un binefăcător.

Un bărbat stă cu o carte în mînă, complet absorbit, cîte o dimineață întreagă. Uită țigara aprinsă în scrumieră și ea fumegă, abia dacă își amintește să mai ia cîte o înghițitură de cafea din cana de pe masă.

Pe domnul Florin, proprietarul Daciei galben-muştar, l-am găsit de curînd dînd zăpada de pe maşină. Am intrat în vorbă cu el şi l-am întrebat cîţi ani are maşina. „Ehei, probabil are mai mulţi ca dumneavoastră. Treizeci şi doi!”, îmi răspunde rîzînd.

Ne întoarcem pînă la urmă acolo unde interacțiunea umană ne oferă cele mai mari satisfacții – înapoi în lumea fizică, înapoi în comunitate.

Bucureştiul are vînă, sevă minunată, o istorie hîtră, dar mai ales detalii, bine ascunse, e adevărat, într-o casă cu poveste, de pildă, într-un cartier sau chiar într-un lac, în foișorul unei școli sau într-o stradelă. Nu știu dacă îl poți îndrăgi fără să-i știi poveștile, fără să-l faci la pas, fără să-l adulmeci și să-l respiri, cum spuneam.

Două definiții diferite ale patriotismului. Unii petreceau, alții demonstrau. Primii păreau fericiți, ignorînd faptul că în România lucrurile nu sînt deloc roze. Ceilalți erau mai degrabă triști, dar cu speranța că îndîrjirea lor nu va fi în van.